Prim-ministeriabilul, mai nou, domn Ţiriac s-a remarcat de-a lungul celor 17 ani, în care a făcut un miliard de dolari în România, şi prin masacrele înfăptuite de domnia sa, în compania altor curajoşi vânători sportivi, împotriva turmelor de mistreţi din proprietatea lui de la Balc. Adică: e adevărat că am câştigat un miliard din interacţiunea cu voi, românii, dar v-am şi oferit ceva în schimb. V-am scăpat de dăunători. Sigur, nu de toţi dăunătorii, nu de gândaci, şobolani, păduchi - cine a mai văzut gândac expus pe perete, în panoplie, ca trofeu testimonial pentru curajul domnului şi stăpânului casei? Sigur, nici măcar nu v-am scăpat de toţi mistreţii, care strică recoltele ţăranilor. Dar măcar de mistreţii care-mi râmau mie miriştile, la Balc, tot v-am scăpat! V-am dat ceva în schimbul miliardului primit! Firilor mai sensibile li s-a făcut milă de inteligentele mamifere căsăpite pentru distracţia câtorva oligarhi, şi au protestat faţă de această crudă formă de amuzament: la urma urmelor, spun aceştia, dl. Ţiriac ar putea învăţa să citească, şi să se distreze lecturând o carte mai degrabă decât făcând să curgă sângele unor fiinţe vii, sensibile la durere şi teamă. Aceştia, desigur, greşesc: trăim într-un stat de drept şi fiecare se amuză cum vrea. Dar dl. Ţiriac le poate răspunde acestor cârcotaşi şi din perspectivă morală, nu numai legală. "La urma urmei", poate spune domnia-sa, "eu sunt proprietarul domeniului de la Balc, unde sunt înţărcuiţi mistreţii, eu îi hrănesc, mie îmi datorează viaţa, fie că scurmă rădăcini, fie că vin să mănânce la troaca pe care eu le-o umplu cu lături. Prin urmare, viaţa lor mie mi-o datorează, ea deci îmi aparţine, şi dacă-mi produce mie erecţii să le-o iau, le-o iau fără multă vorbă: e dreptul meu!". Au fost până şi zvonuri privind accidente în care ar fi fost răniţi sau chiar omorâţi unii dintre hăitaşii de la Balc. Faptele poate au fost adevărate, poate nu; iar dacă n-au fost, poate vor fi, la următoarea vânătoare. Pentru că accidente se mai întâmplă, şi pot fi şi victime omeneşti într-o anumită stare de confuzie: sigur, nu din rândurile vânătorilor, speriaţi de strigătele hăitaşilor, ci mai degrabă din rândurile hăitaşilor loviţi de gloanţele rătăcite ale vânătorilor. Este adevărat că de data asta nu mai vorbim de mistreţi, ci de oameni, care lasă orfani nu godaci, ci copii, ceea ce aruncă o lumină puţin diferită, sub aspect moral, asupra lucrurilor. Dar, în principiu, situaţiile nu sunt esenţial diferite: la urma urmei, şi aceşti hăitaşi sunt nişte ţărani care trăiesc pe domeniul dlui Ţiriac de la Balc, sau prin apropiere, care îi datorează subzistenţa acestuia şi cheltuielilor invitaţilor lui, adică oameni care practic sunt hrăniţi de oligarhi, ca şi mistreţii la troacă. De ce atunci s-ar aplica altă regulă decât cea dinainte: mie-mi datorezi viaţa, deci e dreptul meu să ţi-o las sau să ţi-o iau, după cum mă amuză pe mine? Lucrurile acestea fiind astfel lămurite, putem trece mai departe în judecata noastră. Extrapolând Balcul la România şi grupul vânătorilor veseli din jurul dlui Ţiriac la întreaga oligarhie, constatăm că, în fond, prin impozitele pe care le plătesc, ei, oligarhii, sunt cei care ne hrănesc pe noi. Ne asigură subzistenţa, prin troaca bugetului, aidoma mistreţilor pe care-i aşteaptă plumbul la Balc. Cel puţin aşa ne asigură unul sau altul dintre aceşti oligarhi, lăudându-se cu cei 16% pe care-i varsă el la buget din veniturile sale: ebluisaţi de cuantumul uriaş al acestui 16%, noi nici nu mai trebuie să ne gândim cam cât ar reprezenta restul de 84%, care intră în buzunarele oligarhului, şi mai ales, cât este meritul lui în producerea acestor imense venituri, iar cât se datorează ele activelor furate prin privatizare de la noi ori comenzilor de stat plătite de la buget. De la bugetul alimentat în principal de noi - că, paradoxal, deşi cei 16% ai oligarhilor sunt mari, grosul bugetului provine din milioanele de 16% mici plătite de noi, sărăcimea, şi doar prea puţin din sutele de 16% mari plătite de oligarhime. Iar concluziile acestei extrapolări sunt clare: aşa cum dl. Ţiriac are dreptul să masacreze mistreţii pe care-i subvenţionează, aşa cum prietenii săi ar avea dreptul, la o adică, să împuşte cu impunitate vreunul din hăitaşii pe care-i plătesc, de ce n-ar avea voie oligarhii să ne vâneze pe noi, sărăcimea, că doar noi de pe urma lor trăim? De la ei luăm salarii, de la ei luăm pensii, de la ei luăm ajutoare de şomaj sau sociale - din munca lor urieşească. Şi ce poate fi mai distractiv decât să iei în bătaia puştii un şomer, un salariat, un sărac? Dar mai ales un pensionar - că, spre deosebire de mistreţi, ăştia nici n-au colţi cu care, la o adică, te-ar putea sfâşia! Şi cât de bine ar sta, deasupra căminului, în marele salon din vreunul din nobilele castele ale ţiriacilor cu blazonate conturi, alături de coarnele de cerb, capetele de urs, rânjetele de râs, colţii de mistreţ, şi câteva glorioase trofee reprezentate de proteze dentare ale pensionarilor, împuşcaţi cu destoinicie vânătorească la adăpătoare, când stăteau la coadă să-şi primească medicamentele subvenţionate!