Chiar dacă Mircea Sandu nu găseşte o parte bună a suspendării amicalului cu Argentina, noul stadion naţional, această Mecca a fotbalului românesc din ultimii ani, stă drept şi ţanţoş dorind parcă să-l contrazică pe preşedintele FRF. Şi nu avem de ce plânge după Argentina! Ar trebui să-i mulţumim.

Ne doream să vină Messi, am fi vrut şi Maradona, dar fuse demis între timp. Naţiunea fremăta, eram plini de emoţie, aveau să se pogoare la noi extratereştrii înşişi. I-am fi întâmpinat cu pâine şi sare în valoare de 200.000 de euro la Marriot, că aşa e datina la noi. Trece un străin pe drum, îl bagi în casă şi-l omeneşti. E adevărat, în casă n-ai mai dat cu mătura, miroase uşor a îmbâcsit, prin curte ai gropi, gunoaie, câinii vagabonzi s-au înmulţit şi-ţi desfigurează copiii, dar ai şi tu mândreţe de stadion. Nu era el gata sută la sută, dar putea şi Messi să-şi facă un duş ca lumea la finalul unui meci la care sigur nu s-ar fi omorât cu firea. N-a fost să fie. Asta e, ce să faci acum? N-ai cu cine, oameni fără cuvânt argentinienii ăştia. Lasă că le luăm banii, îi dăm în judecată şi atunci vor plânge ei cu adevărat. Şi cu cine jucăm noi? Păi simplu, procedăm cu o naţie mică ca aia din Luxemburg, cum au procedat argentinienii cu noi. Ce înseamnă Luxemburg pe lângă noi în fotbalul mondial? Nimic. Aşa că încercăm să-i despăgubim pentru a-şi anula partida lor cu Portugalia şi să-l vedem la Bucureşti pe Cristiano Ronaldo. Dacă nu ar fi existat iluzia meciului cu Argentina, plătit pe bani grei, rămâneam flămânzi de fotbal. Liga I nu ţine de foame nici cât o suzetă pentru un sugar. În plus, stadionul naţional poate n-ar fi fost gata nici la finala Ligii Europa de la anul, pe care încă sperăm să o organizăm. Nu ar fi rău deloc ca Mircea Sandu să anunţe că organizăm o cupă mondială, poate se mai fac nişte stadione. Poate dăm un var în Giuleşti, poate tăiem buruienile din Ghencea... Aşa, şi dacă o să vină primarul în vizită în fiecare zi cu o întreagă cohortă de ziarişti după el pentru a arăta măreţele înfăptuiri, ce? Tot ar fi un câştig. Sau am putea să ne minţim că vin adevăraţii extratereştrii şi neavând pe unde să circule cu supermaşinile lor, să ne apucăm de construit o autostradă. Poate am ajunge să considerăm a fi în firea lucrurilor să nu ne mai minunăm de un pod, ori stadion. Fotbalul nostru, la fel ca întreaga societate, stă sub semnul posibilităţii. Şi profesorii aveau mărire de salariu până să "beneficieze" de o micşorare. Episodul Argentina e doar o fracţiune din toate acele lucruri care ar fi putut să fie, dar niciodata nu vor fi. Noi ne hrănim iluziile din condiţionalul optativ al situaţiilor. Cât va mai dura până vom ajunge în situaţia de a ne gândi la hrană tot la modul condiţional optativ? Adrian ŢONE