Motto:

"Zeul se ocupă numai de lucrurile mari, pe cele mici le lasă pe seama destinului" - Euripides (458 - 406 î.e.n.)

"Ceea de numesc oamenii în general destin sunt cele mai adeseori numai propriile lor acţiuni prosteşti" - Schopenhauer (Aforisme - 5, 52)

Ce este fericirea? Putem spune când suntem nefericiţi de ce suntem nefericiţi, cum este când suntem nefericiţi, dar ne este foarte greu să definim fericirea. Putem da exemple despre când şi cum ar fi să fim fericiţi, care este o altă stare decât mulţumirea, decât satisfacţia. Oricum drumul spre fericire trece prin mulţumire, prin satisfacţie.

Nu ne vom aventura pe drumul filosofiei al definirii fericirii. Vom rămâne la subiect şi vom da exemple despre mulţumire şi satisfacţie, care sunt o cărare spre fericire, dar nu fericirea însăşi. În utopia noastră întrebăm însă automat, cu orice ocazie: când este omul fericit? Ei bine, una dintre cărările spre fericire sună acceptat de oricine „când omul face ceea ce îi place să facă, când face ceea ce ştie să facă şi îi face plăcere, iar acest lucru îi asigură decenţa existenţială sau... chiar mai mult.

Cum stăm noi, românii, în acest moment istoric şi în acest stadiu social cu mulţumirea de a face ceea ce ne face plăcere să facem şi ştim să facem? Avem licenţiaţi, dar nu avem intelectuali. Avem cu 7% mai mulţi licenţiaţi decât aveam acum 10 ani. De care? Păi mulţi, nepermis de mulţi, au absolvit facultăţile de tipul "managementul găuririi frunzelor de brusture" sau "ingineria zdrobirii fasolei". La ce sunt buni? La anumite pretenţii fără acoperire, convinşi ca proştii că o muncă este mai inferioară decât altă muncă. De ce au cheltuit părinţii, la fel de proşti, banii? Parcă acele facultăţi există nu pentru că ar fi necesare, nu pentru că ar performa nişte oameni, ci pur comercial, nişte pseudoacademici au nevoie de posturi "să predea şi ei"... Cui foloseşte? Generaţii sacrificate! Sau de aceeaşi specie morală, dar puţin diferite sunt gonflările "cu locuri contra plată" la facultăţile clasice. Oricum nivelul este în prăbuşire şi a ajuns nepermis de jos. Dar ce te faci, nu cu fabricile de diplome, ci cu manufacturaţii cu diplome? Ei nu ştiu să facă nici ceea ce ar trebui să ştie să facă, darămite altceva. Nu rămâne de ei decât iluzia şi pretenţia: "Are facultate!" mare fâs. Sau şi mai rău, presiunile slăbiciunilor (suntem urmaşi de supuşi fanarioţi, iar nu populaţii germanice) inventează posturi plătite din bani publici. Astfel fiecare episcopie şi-a sculat orgoliul să aibă câte o fabrică de popi. Îmi cer scuze de la preoţii adevăraţi, dar ceea ce produc fabricile actuale, nivelul lor filozofico-teologic, nu permite în mod cinstit alte cuvinte. Au ajuns angajaţii cu diplome teologice cât profesorii ca număr, cât medicii etc. Ei au rol de repere morale! Oare? În ruşinosul actual scandal al bacalaureatului vectorii ruşinii erau unul inspector profesor de religie, altul profesor de religie. Care moralitate? Ce îi învaţă pe elevi? În loc de aceste false calificări, prin însuşi numărul lor, ce avem? Avem zidari, care nu sunt zidari, care au tras cu ochiul la meşter şi se dau profesionişti. Şcoli nu prea mai există. Avem chelneri, care nu sunt chelneri. Avem mecanici, care s-au uitat într-un atelier cum se bagă şurubelniţa şi se dau mecanici. Cândva, pentru toate aceste meserii şi multe altele se făceau câte 3 ani de şcoală, dar atenţie, şcoală serioasă, atâta cât se poate la acest nivel. Am dat trei exemple, putem lua la rând toate meseriile. Ce nu ştiu oamenii? Că în orice populaţie există 5-6% copii dotaţi peste medie, cam 60-65% copii cu dotare medie şi 30-35% cu dotare sub medie. Că doar cei 5-6% vor putea ajunge la performanţe în activităţile intelectuale, că restul pot performa în activităţi sociale şi economice onorabile. Că între un cizmar de geniu, un bucătar de geniu sau un croitor de geniu şi un om de ştiinţă de geniu nu există diferenţe de valoare socială. Că nu atât ocupaţia pe care o ai te pune în fruntea sau în coada societăţii, ci performanţa la care ai ajuns în ocupaţia ori meseria ta. Că un om are valoare doar dacă este la locul lui, altfel este un impostor, un şarlatan fără să vrea. Că nu diploma, oricare ar fi ea, îi va garanta venitul şi nivelul de trai, ci cât de căutat este ceea ce face şi performanţele la care a ajuns în ceea ce face. Că, de exemplu, în viitor, oriunde în lume, vor câştiga cei care vor produce mâncare, cei care vor procesa mâncare şi cei care o vor vinde. Populaţia creşte geometric, iar mâncarea va fi tot mai puţină. Fermierii vor fi în viitor cei mai bogaţi. Iar la noi sute de mii de hectare zac în pârloagă. În loc să înfiinţeze ferme, să umble după bani europeni, copiii de la ţară şi din oraş, de altfel, îşi cheltuie anii şi banii, cumpărându-şi diplome fără valoare. La un moment dat mi-am cumpărat gresie, care mi-a fost adusă acasă. Salahorul, după ce a descărcat, s-a şters gâfâind şi mi-a spus, şocându-mă: "E mai greu ca la facultate!". Adică? "Adică, am terminat şi eu o facultate". Pentru Dumnezeu, poate argumenta cineva pentru ce şi-a pierdut atâţia ani din viaţă? Pentru ce au cheltuit acei părinţi? Exemple ca el sunt multe în această ţară. Ce sens are? Populaţia are comportament de turmă, iar demagogia oficială refuză să analizeze impactul social pe termen lung al acestor false sau nenecesare calificări, prin care se cultivă dispreţul faţă de muncă şi, ce este mai grav, emigrarea tineretului. România cheltuie enorm pentru a-şi desţăra tineretul.