Criza jurnaliştilor răpiţi în Irak pune la încercare nu doar autorităţile, ci şi capacitatea societăţii civile şi a jurnaliştilor de a se solidariza şi a răspunde onorabil unei situaţii fără precedent pentru România, la care nu există repere de genul "aşa se face" sau "aşa nu". Succesiunea evenimentelor, lipsa informaţiilor şi suspiciunile au făcut ca în ochii oamenilor obişnuiţi să se contureze imaginea unei solidarităţi de breaslă destul de subţiri. Nici organizaţiile autohtone pentru apărarea libertăţii ziariştilor, altfel destul de prompte în a sancţiona incidentele în care erau implicaţi jurnalişti, nu s-au remarcat până de curând printr-o poziţie fermă în cazul ostaticilor. Urmare a unor astfel de reacţii, prima dată, afişe şi imagini prin care s-a cerut eliberarea celor trei jurnalişti români au apărut în capitala Franţei, la iniţiativa Reporters sans Frontieres. La noi, afişele şi manifestările de solidaritate serioase, la care să participe mai mult decât colegii şi rudele celor trei, au apărut masiv abia de vineri seară, după ce s-au convins cu toţii că situaţia în care se află cei trei jurnalişti români este cât se poate de tipică unei răpiri "adevărate". Totuşi, nici chiar în situaţia de după momentul de vineri seară, mesajul dat de cei care au ieşit în stradă nu a fost foarte ferm. Dacă într-adevăr ceri eliberarea celor trei şi faci "tot ce este omeneşte posibil", aşa cum se susţine, cât de utile sunt protestele şi marşurile "în tăcere"? Cine nu trebuie deranjat? Ar trebui făcută diferenţierea între ceea ce au de făcut autorităţile, mult mai conştiente de cerinţele politicii, şi ceea ce cer oamenii în stradă. Ar fi atât de grav un curent de opinie puternic favorabil plecării trupelor româneşti din Irak? În Italia sau Bulgaria s-a cerut în stradă retragerea trupelor din Irak, dar guvernele au făcut ceea ce au considerat că este mai bine. Uneori au avut succes, alteori au dat greş, dar şi-au asumat rezultatele acţiunilor lor. Aflat, duminică, la Luxemburg, premierul Călin Popescu Tăriceanu a spus că "dacă sunt puternici, românii trebuie să nu cedeze presiunilor". În fapt, nu românii sunt cei care nu trebuie să cedeze presiunilor, ci autorităţile. Potrivit unui sondaj recent, mai mult de jumătate dintre conaţionalii noştri consideră că România ar trebui să-şi retragă trupele din Irak. Încă un motiv pentru a aminti că autorităţilor le revine sarcina de a găsi un echilibru între solicitările celor care îi ţin ostatici pe români şi cerinţele de politică externă, nicidecum celor care ies în stradă pentru a cere eliberarea ziariştilor. O parte din incoerenţa manifestărilor pro-eliberarea ostaticilor a fost dată şi de atitudinea membrilor celulei de criză de la Cotroceni, laconici în declaraţiile pe care le-au dat presei. Mai mult, preşedintele Traian Băsescu a criticat cu duritate, la 13 aprilie, mass-media autohtonă pentru seninătatea cu care s-a lăsat manipulată în cazul ostaticilor români din Irak. El a afirmat că ?presa românească răspunde extrem de uşor, fără verificare şi fără a avea încredere când i se infirmă zvonistica lansată de cei autorizaţi să o infirme?. Ar fi fost mai uşor, poate, pentru oprirea "manipulării", ca preşedintele să spună clar, în cazul în care ştia, că situaţia este cu adevărat gravă. Ultima promisiune a preşedintelui este că va anunţa public dacă se va ieşi din "tipicul" unor negocieri şi că se va evita "criza maximă". În timp ce orele până la termenul-limită venit din Irak se împuţinează, în România se sărbătoreşte. Preşedinţia şi Guvernul sunt aproape in corpore la Luxemburg. La semnarea Tratatului cu UE era obligatoriu de mers, dar participarea putea fi redusă. Reuşitele politicii externe a României nu trebuie neglijate, dar parcă, în aceste condiţii, nici veselia făţiş afişată nu dă bine.