Trăim într-o lume extrem de agitată, atentă în mare măsură la lucruri neesenţiale. Analizând lucrurile în durată braudeliană, în istorie au rămas faptele, nu lucrurile, limba, nu sabia, identităţile, nu bogăţiile. Câţi stau tihniţi să gândească preţ de câteva minute într-o viaţă la aceste aspecte ale existenţei umane? Puţini, evident, dintre cei care nu sunt circumscrişi meseriei de istoric.

Cum putem face astăzi, în vremuri destul de confuze, să insistăm pe ceea ce ne face vizibili în istorie? Un posibil răspuns este legat de capacitatea fiecărei naţiuni de a-şi ansambla trecutul cu prezentul, iar de dimensiunea acestei reuşite depinde, fără a spune vorbe mari, păstrarea identităţii proprii pe care suntem obligaţi să o transmitem mai departe. 24 ianuarie 1859 este unul dintre acele momente ale istoriei noastre care, indiferent de spaţiul în care locuim, trebuie cunoscut şi marcat ca atare, întrucât reprezintă unul dintre fermenţii identităţii româneşti. Crearea României Mici a fost doar preludiul unor realizări identitar-statale remarcabile care au culminat cu constituirea României Mari la 1 Decembrie 1918. Pe lângă evenimentul în sine, unul colosal pentru naşterea României moderne, momentul şi epoca lui 24 ianuarie 1859 au adus în prim plan o serie de lideri model (Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri etc.) care merită menţinuţi permanent în conştiinţa naţională. Asta indiferent de faptul că mai corespund sau nu comandamentelor ideologice ale prezentului. Ei nu trebuie judecaţi prin prisma unor norme ale zilelor noastre, care s-ar putea să-i declare incompatibili cu prezentul şi, mai ales, cu viitorul întrucât sunt verigile care ne ancorează în istorie. Or un popor care nu are rădăcini puternice în trecut este cu siguranţă sortit pieirii. De fapt, în istorie rămân tocmai acele popoare şi naţiuni care şi-au stabilit o relaţie potrivită cu propriul trecut. Momentul 24 ianuarie 1959 şi toţi cei care au făcut România Mică reprezintă în cazul de faţă verigile de care avem absolută nevoie. Trăim însă într-o continuă agitaţie pe un fundal extrem de zgomotos în care nu distingem, după cum am mai spus, esenţialul. În această hărmălaie pierdem din atenţie ceea ce este mai important din această perspectivă. Este vorba despre educaţia sănătoasă a tinerilor aflaţi pe băncile şcolii. Pe lângă diminuarea orelor de istorie, manualele îşi schimbă conţinutul foarte des, astfel încât s-a creat o fractură a liantului educaţional şi generaţional legat de propria identitate. 

În mijlocul unei confuzii aproape generalizate mulţi şi foarte mulţi dintre tinerii aflaţi pe băncile şcolii nu văd nimic la orizont, ajungând să dispreţuiască trecutul, prezentul şi, mai ales, viitorul. Lipsiţi de repere sănătoase şi modele integre, ajung să-şi urască epoca în care trăiesc.

În  ultimii ani din ce în ce mai mult un nou tip de educaţie se suprapune pe ceea ce existase până nu de mult. "Romanul naţional", cum îl numeşte istoriografia franceză, profesat până la sfârşitul mileniului trecut, este aruncat la derizoriu. Programele şcolare abia dacă ating problematici naţionale. Despre Mircea cel Bătrân aflăm că a fost..... bătrân sau mare în funcţie de epocă, despre  Ştefan cel Mare că a avut multe soţii, iar despre Mihai Viteazul că a fost un aventurier.  Prea puţine lucruri despre conţinutul real al epocii în care au trăit pentru a contura un sentiment de solidaritate şi identitate românească. Aflăm în schimb date complexe despre China, India, călătoriile lui Magellan, imperiile europene şi integrarea europeană, într-o formulă cam complicată pentru copiii de o anumită vârstă.

Scopul declarat al manualelor este acela de a te deschide pe tine către ceilalţi afirmându-ţi aspectele cotidiene pentru a fi mai bine cunoscut şi, în egală măsură, de a-i cunoaşte pe ceilalţi. Gestul este unul nobil cu siguranţă şi în concordanţă absolută cu lumea în care trăim, dar, parafrazându-l pe Jean Sevilla, intervine întrebarea: Înainte de a te deschide spre ceilalţi, nu se cuvine oare să te cunoşti pe tine însuţi? Totul ar trebui să pornească de la cunoaştera propriei identităţi în strânsă legătură cu propriul trecut. Abia după aceea ar urma deschiderea, pentru că dacă nu există cunoaştere de sine cum se poate şti unde începe diferenţa, dacă nu poţi detecta locul în care se opreşte propria identitate? Avem nevoie de dezvoltarea unui fenomen identitar naţional solid care ar trebui, în consecinţă, să ne conducă la o bună relaţionare cu prezentul şi cu cei din prezent care  înţeleg mai greu faptul că ideea de bună convieţuire este consecinţa unui nivel înalt de înţelegere a lucrurilor. În caz contrar, putem avea surprize neplăcute de genul celor petrecute recent la Târgu Secuiesc, cu prilejul zilei de 1 Decembrie 2015. Să nu ne pierdem însă speranţa pentru că, într-un final, vor ajunge şi cei care nu pricep să înţeleagă că ziua de 24 ianuarie 1859 este şi la Oradea la fel de importantă precum la Focşani, întrucât acoperă o realitate identitar-naţională incontestabilă.