La 30 septembrie Cuminţenia Pământului ar trebui să treacă cu banii jos şi acte în regulă în proprietatea statului. A statului care a confiscat-o în timpul comunismului de la proprietari şi apoi, după operaţia estetică din decembrie, a restituit-o in integrum după mai multe meciuri prin sălile de judecată.

 

Mega-campania publică instrumentată de Guvern prin care românii sunt îndemnaţi să cotizeze vreo şase milioane de euro pentru răscumpărarea Cuminţeniei Pământului se apropie de final şi doar o minune mai poate împiedica bascularea ei în tomberonul istoriei. Din donaţii abia dacă s-au adunat puţin peste 800.000 de euro, evident insuficienţi. Chiar dacă o parte din costurile campaniei publice au fost suportate pro bono de către agenţiile de publicitate, bănci şi mass-media, efectul ei nu a fost cel scontat: conform unor calcule ale strategilor din spatele acţiunii, dacă fiecare român în putere de muncă ar fi donat 1 euro, planul era realizat.

De ce nu au donat românii insignifiantul euro de căciulă pentru „Brâncuşi e al meu”? Pentru că subiectul nu i-a interesat pe majoritatea dintre ei. Alţii nu au donat pentru că nu li s-a părut corect să bage bani în buzunare private, iar alţii nu au făcut-o fiind implicaţi în alte proiecte pe care le considerau mai importane. În fine, vor fi şi alte motive, dar esenţial mi se pare dezinteresul general faţă de o problemă pusă de guvernanţi în faţa naţiunii, solicitându-i implicarea ca fiind capitală. Au apelat inclusiv la manipularea sentimentelor naţionale printr-un videoclip în care istoria românilor era interpretată într-o manieră eminamente mioritică, fatalistă. Videoclipul în care copiii abandonaţi şi temători, filmaţi în celebra ipostază a Cuminţeniei, prin faţa cărora trec ameninţătoare trenurile istoriei care ne iau totul, inclusiv pământul şi părinţii, vrea să atingă corzile sensibile ale românilor şi să-i determine să ducă mâna la portofel, dar cred că a reuşit să obţină exact contrariul. Pe mine acest filmuleţ propagandistic nu a făcut decât să mă înfurie şi să-mi sporească sentimentul că această campanie publică va eşua.

Şi aici este necesară reîntoarcerea la întrebarea fundamentală care ridică alte întrebări: de ce trebuia ca statul român să cumpere această statuie? Nu are destule case memoriale şi monumente istorice pe cale de dispariţiei care trebuie salvate? De când a devenit prioritară achiziţia operei lui Brâncuşi, după ce statul român a refuzat o donaţie consistentă în anii de dinaintea morţii celui considerat cel mai mare sculptor modern al planetei? Să fie vorba de repararea unei greşeli? Cred că nu, după cum nu cred să existe la nivel guvernamental un plan de cumpărarea a operelor brâncuşiene răspândite în întreaga lume. Dacă ar fi aşa, statul ar fi liber să participe la licitaţiile organizate de marile case în domeniu, atunci când operele gorjeanului nostru genial sunt vândute, de fiecare dată, cu sume record. Brâncuşi s-a născut român şi ne mândrim cu acest lucru, produs de altfel absolut întâmplător. Brâncuşi a intrat în patrimoniul universal prin operele lui, chiar dacă sunt deţinute în colecţii private şi nu în muzee. Ele pot fi expuse, dacă proprietarii acceptă şi în destule cazuri aşa se şi întâmplă. Statul român are în schimb o moştenire imensă, lăsată de Brâncuşi la Târgu Jiu, de care nu ştie să aibă grijă. Complexul monumental ridicat în memoria soldaţilor români morţii în Marele Război al Reîntregii ar trebui să fie vizitat de milioane de turişti din întreaga lume. Rareori îl caută însă chiar românii...

Dacă statul român dorea să păstreze Cuminţenia în muzeele ţării ar fi trebuit să scoată integral banii pentru această operă. Nu cred că ar fi existat oameni de bună credinţă care să critice acest gest. Personal, sunt convins că ar fi o investiţie mult mai potrivită pentru români decât acordarea pensiilor speciale. Statul român are de recuperat sute de milioane de euro de la mulţi şi notorii infractori condamnaţi definitiv pentru că au jefuit banul public. De ce nu s-au recuperat aceşti bani, iar achitarea preţului Cuminţeniei ar fi părut insignifiant în faţa câştigului imens pentru patrimoniul naţional?! De ce nu acceptă Guvernul propunerea guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, ca din profitul Băncii Naţionale să se achite integral această sumă şi povestea e încheiată? (Să nu uitaţi însă că vulpoiul ce deţine cheile visteriei naţionale de 26 de ani are la „secret” veniturile!).

Indiferent de alte interese ce gravitează în jurul Cuminţeniei, o mare campanie de subscripţie publică şi-a ratat obiectivul, iar pentru a păstra opera de artă, statul va trebui să acopere întreaga sumă. Cât despre banii donaţi, nu se ştie ce se va întâmpla cu ei. Acest Guvern a moştenit problema achiziţiei Cuminţeniei şi a ales soluţia utopică a mobilizării naţionale în numele culturii într-o ţară angoasată şi agresată de incultură, sărăcie şi corupţie. Încă un eşec naţional.