La Tudor Chiuariu au fost unele variaţii, pentru că nevârstnicul ministru nu s-a calificat dintr-un început ca verigă slabă a Guvernului. Până să i se dea portofoliul Justiţiei (o specialitate tradiţional liberală), avocatul din Iaşi făcuse o figură onorabilă ca şef al Departamentului guvernamental de luptă anti-fraudă, avea ceva state de serviciu în PNL şi activitatea sa ministerială a început sub semnul unor refaceri simbolice, bine primite ale dialogurilor cu Parlamentul şi Consiliul Superior al Magistraturii. Doar că loviturile neîndemânatice, dar cam dureroase date prin părţile moi ale sistemului, lipsirea lui Băsescu - prin metode nu tocmai inteligente şi foarte făţişe - de plăcerea înfăptuirii unei anume justiţii după care se dă în vânt preşedintele şi o seamă de stângăcii (printre care şi înverşunările sistematice pe tagma sacrosantă a procurorilor anticorupţie) l-au adus în această condiţie de neînvidiat, asemănătoare unei şederi în "coridorul morţii". Impresia destul de bună a primului moment s-a şters mintenaş. Pentru că omul părea sau chiar era depăşit. Până la urmă, cine era Chiuariu? Avocatul lui Relu Fenechiu, privit ca un ins uns cu multe alifii, cu bani pe măsură şi un fel de făcător de miniştri cuminţei. Un tinerel cu accent provincial, cu frizură de Figaro, parcă fugit de la şcoală ca să aterizeze în fotoliul de ministru. Adică, avea toate ingredientele necesare unei execuţii. Cum omul lăsa totuşi părerea că nu absolvise cu brio şcoala vieţii şi părea a avea o bună credinţă rătăcită prin genetică, o regie cu plicuri şi cârnaţi nu prea mergea. Aşa că s-a găsit un aviz pe o hotărâre de guvern cu ochi şi sprâncene. Ministrul Justiţiei a ajuns în situaţia de a bea cândva o cafea cu noduri la prietenii săi de la DNA în postura de prezumtiv borfaş (pentru că în ochii publicului român ipoteza de nevinovăţie nu există). După care a început tămbălăul cunoscut: scrisori grave, apeluri şi mai grele.
Băsescu şi Tăriceanu au fost pe rând "generoşi" în disputa de a-l lua pe tânărul C. cu făraşul. Până la urmă, zicând că face un joc la offside, Tăriceanu l-a pus, zic unele gazete, să-şi dea demisia. Cu tot tacâmul: demnitate, onoare şi - premieră - anunţul că mai vrea o tură la minister. Doar că toate au sunat comic în vocea ministrului de nouă luni.
Tudor Chiuariu nu este un episod. Este o întâmplare. Care a fost posibilă pe fondul unei crize profunde de autoritate a oamenilor si instituţiilor. A lipsei de fler în alegeri, a funcţionării mecanismelor şi solidarităţilor păguboase care generează asemenea alegeri. A nepriceperii de a alege şi motiva o echipă. Dar şi a vremurilor păcătoase. Cine a mai fost şi Chiuariu? Un alt ministru care a plecat fără să-şi lase o amprentă de substanţă la locul de muncă şi fără să reuşească să rezolve probleme atât de vechi încât ar părea ciudat ca ele să nu mai existe.

Păi cum ar fi Justiţia fără corupţie, personaje veroase, reglaje politice, miniştri scoşi de prin cotloane şi strâmbături din nas de la Bruxelles? Pentru aşa ceva se luptă numai în dramele unui alt C.- Camil (Petrescu). Adică într-o ficţiune literară.