La început a fost cuvântul, iar cuvântul a determinat fapta. Aşa cum vorbele demnitarilor le conturează intrinsec demnitatea vorbelor şi profilul moral, demnitatea faptelor le întregesc statutul social. Sunt demnitarii noştri oameni de stat, sau rămân simple rozătoare de ciolan?

De la uluitoarea evaporare a pisoiaşului în lăpticul diafan al Italiei înzăpezite au trecut doar câteva zile, însă metoda de a da bir cu fugiţii şi a te ascunde în munţi este pur românească. Adevărat, strămoşii mai otrăveau fântânile şi pârjoleau recoltele în faţa hoardelor de turci şi tătari, dar acum a venit în vizită o doamnă foarte simpatică. Iarăşi adevărat, puterea din spatele ei este de milioane de ori mai mare decât toate armatele sultanilor la un loc, numai că doamna era emisarul unui aliat. Al celui mai important aliat al nostru de pe planeta aceasta. Când te cheamă Victor şi trebuie să primeşti o ambasadoare tare de tot şi pe care o cheamă, întâmplător, Victoria, păi faci, nene, tot ce poţi şi o trimiţi pe Daciana cu copiii la munte şi tu rămâi acasă la Palatul Victoria să o primeşti cum se cuvine! Vă închipuiţi, aşa de amorul artei, ce introducere călduţă putea să-i facă Victor, Victoriei, în Palatul Victoria?! Dar el, nu şi nu, a şters-o iepureşte, să nu încaseze perdaful pentru vorbele şi faptele pe care le-a comis, ba cu Justiţia, ba cu Amnistia, ba cu Superimunitatea. Sir Winston Churchil era un mare amator al discuţiiilor la mese încărcate, unde putea să studieze omul cu care avea de-a face. Mai un şpriţ, mai o măslină, atmosfera devenea relaxată şi oamenii ajungeau la o înţelegere. De altfel, bătrânul leu englez susţinea, la începutul Războiului Rece, că dacă ar lua o dată pe săptămână masa cu Stalin, nu ar mai existat nicio problemă. Ei, n-a avut parte şi pe noi ne-a lăsat pe mâna Tătucului şi uite unde am ajuns... Ne-am pierdut oamenii de stat în puşcării, iar acum suntem nevoiţi să ne descurcăm cu tot felul de obrăznicuţi şi prost crescuţi.

Momentul întâlnirii ratate dintre Victor şi Victoria nu-i putea scăpa ciclopului de la ora 18.30, când se adresează naţiunii. Acum a anunţat-o simplu, fără niciun preludiu, că este în căcat pe marginea prăpastiei, apoi a ieşit la o ţigare pe balcon, să le dea castane, satisfăcut, consilierilor săi. Desigur, preşedintele este în campanie electorală şi nu poate pierde prilejul de a mai rupe din procentele guvernării, dar vorbele şi faptele sale nu sunt în interesul statului. Tot Churchil zicea că un comunist seamănă cu un crocodil. Ca un adevărat comunist trecut cu arme, terenuri şi nave în tabăra capitalismului, nu şti dacă Băsescu, atunci când deschide gura, vrea să îţi zâmbească, sau vrea să te înghită. De câteva ori s-a dat de gol, înghiţind pisoiaşi, porci, crini şi alte jivine politice. O îndeletnicire de căpcăun mai degrabă, decât aceea a unui om de stat. Cât despre Antonescu, prezidenţiabilul de ocazie nu ratează nici el momentele când ar fi mai bine să tacă, sau şi mai bine, să doarmă. Declaraţiile preşedintelui le consideră banditeşti, după cum îl consideră profund corupt, iar vizita emisarului american, un simplu prilej de şuetă. Un „om de stat" care susţine senin că totul este bine în România, doar Băsescu este rău, ne crede idioţi pe toţi, sau atâta poate el?

Ce ne facem noi cu băieţii ăştia care ne sperie tot timpul? Ei gândesc când vorbesc, judecă ce făptuiesc? Asta este meseria lor de oameni de stat? Moştenirea grea a vorbelor de dragul circului în politică şi a faptelor de dragul clientelei, nu a statului, îşi are rădăcinile în democraţia originală moşită după Loviluţia din decembrie. Atunci a apărut noua clasă politică, zămislită din incestul eşalonului întâi cu eşalonul doi comunist şi fătat de Securitate sub forma FSN-ului la alegerile din 1990. De aici îşi trag seva cu toţii, iar tinerii lupi născuţi după o generaţie au acelaşi ADN. A fost Ion Iliescu un om de stat? El, care tuna, în pomenitul decembrie, că Ceauşescu a întinat nobilele idealuri ale comunismului şi care a mulţumit minerilor pentru înaltul lor spirit civic? Dar Emil Constantinescu, autoînchipuitul lider regional pe care l-a învins Securitatea, după cum el însuşi recunoştea? Dar Adrian Năstase, cu nume de cod Împăratul - al ouălor, al şpăgilor etc.? Uite-l, un biet pârnăiaş cu acces la facebook, dar care, într-o zi, va fi din nou liber şi neînchipuit de bogat.

România are atâta noroc încât nici nu mai are nevoie de oameni politici, constata uluit PP Carp la sfârşitul Primului Război Mondial. Omul a scos o vorbă de duh şi atât, trecând sub tăcere milioanele de soldaţi români morţi în război şi acţiunile unor oameni de stat care au sacrificat totul pentru ţară: Ion IC Brătianu, regele Ferdinand, regina Maria, Iuliu Maniu. La fel ca orice construcţie umană, un stat nu poate deveni performant fără oameni competenţi şi dedicaţi. Trecutul nu-l putem schimba, prezentul ne mănâncă zilele, iar viitorul trebuie să ne îngrijoreze pentru că din mecanismul statului român lipsesc oamenii de stat.