Sub ochii noştri se nasc şi mor puzderie de partide. Unele, precum muştele, îşi raportează existenţa la calendarul mărunt (ani puţini de viaţă, unele doar luni). Ne întrebăm adesea: oare de ce trebuie să moară? Ba despre unele chiar ne întrebăm: oare de ce trebuiau să se nască? Răspunsurile se află, poate, în dialectica politicii României zilelor noastre.

De-a lungul ultimilor 18 ani de zbucium, în societatea românească au murit zeci de partide, spre disperarea celor care, din convingeri bazate pe ideologie, interese economice sau banale rudenii, au trebuit să le susţină. De ce oare? Nuanţele posibilelor răspunsuri sunt multiple. Poate unele pentru simplul (dar esenţialul) motiv că s-au născut artificial, fără un fundament trainic, graţie doar unui moment favorabil sau dorinţei unui personaj notoriu (de teapa celor numiţi hrebenciuci, şerpi cu ochelari sau cozmânci) de a deruta un electorat care în baza unor convingeri profunde, dar păguboase pentru... "păpuşari", se îndreptau spre susţinerea unor competitori neagreaţi de către brokerii de putere "însărcinaţi" să aşeze spectrul politic românesc pe principiul bipolarităţii consacrate în democraţiile vestice. Am vorbit pe larg în comentariile anterioare despre evenimente şi oameni care au dus la "îngroparea" definitivă a unor partide care, prin programul propus şi reprezentanţii "scoşi la înaintare", au reuşit să atragă susţinerea unui volum substanţial de alegători. Au murit tocmai când au ajuns să fie reprezentaţi în competiţiile electorale de unii care erau complet diferiţi de simbolurile reprezentative pentru idealul convingerilor care îi strângeau laolaltă pe "enoriaşii" dezinteresaţi. Cazul fostului PUNR, care a ajuns să-l propună candidat pentru preşedinţie pe un fost bărbos. Unii dintre noi ne aducem aminte ce discuţie furtunoasă - finalizată prin contacte fizice, nu doar simple îmbrânceli şi contre verbale - a avut loc atunci între cel mai notoriu conducător al filialei judeţene a partidului naţionalist, care a fost la guvernare în perioada "postdecembristă", şi cel care avea să ducă la pierzanie filiala de patid care, la un moment dat, era reprezentată şi prin prefect şi prin jumătate din parlamentarii judeţului! Oamenii simpli au ajuns să se întrebe astăzi dacă un partid politic înseamnă şi altceva decât o trambulină de pe care oameni care au dobândit notorietate într-un mod sau altul (vă spun cu mâna pe inimă că dacă mâine ar apărea "din pâmânt din iarbă verde"... Elodia, ar fi votată "democratic" în orice demnitate ar dori?!) să poată accede la funcţii din care să decidă, printr-o banală ridicare de mână, destinul lor şi al generaţiilor care vor urma. Îmi vine în minte cazul unui cunoscut avocat orădean, care, din postura de preşedinte de şedinţă a consiliului local, în urmă cu câţiva ani, trecând cu vederea o creştere a unei cote procentuale de la 0,2% la 0,3%, a ridicat impozitele pe proprietăţi din Oradea cu 50%! Analizând lucrurile la rece şi ceva mai profund, noi credem că un partid nu este altceva decât un sistem relaţional, care, printr-o activitate perpetuă, dar discretă, trebuie să fie în măsură să scoată în faţă oamenii cei mai în măsură să-i pună în practică ideile şi principiile cuprinse în programul politic. Cele care reuşesc să materializeze acest principiu vor dăinui, celelalte NU. Exemple (şi contraexemple) sunt - din păcate pentru naivi şi altruişti - cu nemiluita. Din păcate, nici noi, şi nici alţii mai înţelepţi decât noi, nu suntem în măsură să recomandăm reţete universal valabile. Cum spunea un clasic: "Timpul este supremul judecător. El le face şi le desface pe toate. ... ". Noi zicem că, din păcate (iarăşi!), nu întotdeauna judecata lui este dreaptă. Suntem subiectivi, desigur! Ş-apoi să nu uităm ceea ce spunea odinioară cel pe care l-am reţinut ca fiind numit Gala Galaction (în realitate îl chema Grigore Pişculescu) în nuvela "George Cătălină" (după care am putut urmări o ecranizare TV sub numele "Îl osândesc juraţii?"): "Omul este singurul care poate spune: NU acestei legi nedrepte". Aviz amatorilor!