Oradea noastră cea de toate zilele poate spune că a intrat cu brio în rândul oraşelor cu un trafic rutier gâtuit, iar dacă acest fenomen naţional de aglomerare a spaţiului rutier, prin creşterea explozivă a numărului de maşini, era până nu demult apanajul oraşelor mari, acum şi orădenii trăiesc pe pielea lor stresul unui asemenea ritm infernal de circulaţie.

Cei compătimiţi sunt cu precădere şoferii, omiţându-se faptul că acest ritm dement al înghesuielii pe patru roţi îi afectează şi pe cei care utilizează pentru deplasare mersul biped. Ilf şi Petrov, doi scriitori în tandem, care excelau prin proza lor satirică, pe la-nceputul secolului al XX-lea, prevesteau, parcă, urgia ce avea să se abată asupra pietonului, despre condiţia primordială a pietonului, faţă de care lumea automobiliştilor devenea, încă de pe atunci, din ce în ce mai nerecunoscătoare. Să străbaţi intersecţii, treceri simple de pietoni, semaforizate sau nu, a devenit un adevărat calvar, aici în Orădica noastră. Văzând imensitatea cozilor în trafic, te poţi gândi la filmul "Cădere Liberă", în care personajul principal, interpretat de Michael Douglas, porneşte dimineaţa spre locul de muncă şi, din cauza traficului îngrozitor, ajunge să clacheze psihic, punând mâna pe armă. E doar un film, dar viaţa bate de multe ori filmul, aşa că nici sănătatea mentală a participantului la trafic nu este de neglijat. În ceea ce priveşte problemele din traficul nostru, toată lumea vorbeşte de semaforizarea nesincronizată, care afectează deopotrivă şoferii şi pietonii. Însă când vine vorba de trecerile nesemaforizate, din cauza faptului că stau destul bară la bară pe la semafoare sau în ambuteiaje, şoferii nu iartă. Ca pieton trebuie să le cedezi prioritate, să pui întâi un picior timid, ca oricând să-l poţi readuce lângă celălalt. Trebuie să fii mereu cu ochii cât cepele, pentru că e atât de puţin loc printre jeepane încât nu ştii niciodată când îţi va veni şi ţie rândul să treci. Dacă ai prins o zi norocoasă şi ai reuşit să treci pe celălalt trotuar, cu gândul că totul s-a rezolvat, te-ai înşelat amarnic. Pentru că pe trotuar sunt tot maşini, parcate, e drept, dar care-ţi îngustează şi ele locul, alături de ceilalţi pietoni confraţi de suferinţă, care mai au un pic şi se încalecă. Senzaţia fizică pe care o ai e că este din ce în ce mai puţin loc, încât nu-ţi vine să crezi că populaţia României este într-o scădere continuă.
Totul devine milimetric în acest spaţiu aglomerat, care arată sinistru, mai ales când oferă şi priveliştea unor străzi sparte ale căror lucrări durează cu anii. În Occident, atunci când a luat amploare acest fenomen al aglomerării, prin anii 70, s-a găsit soluţia, aşa-numitele "străzi cu fermoar", astfel încât o intervenţie la conducta de apă să nu mai presupună spargerea străzii, acel "fermoar" permiţând intrarea într-un tunel accesibil lucrărilor. În felul acesta s-ar putea evita permanentul deranjament creat de lucrările în subteran, mai ales în condiţiile în care se ajunge la situaţia de-a sparge de mai multe ori aceeaşi stradă, deoarece nu termină bine cei de la apă că se sparge din nou strada, pentru o lucrare a celor de la sistemul energetic sau de la telecomunicaţii.
Toate aceste aspecte nu reprezintă decât câteva dintre multele disfuncţii ale vieţii de zi cu zi de prin urbea noastră. Până se va schimba starea de fapt, va mai fi nevoie de ceva timp, deşi numai de timp nu au dus lipsă aleşii noştri din patru în patru ani. Aşa că până atunci rămânem cu senzaţia de agorafobie pe care ne-o dă oraşul nostru.