Finul nu l-a iubit niciodată pe nashul Gheorghe Hagi. Şi nici nu l-a respectat. L-a urât însă tot timpul, cu toată puterea fiinţei sale netrebnice. A urmărit doar să profite de el cât se poate de mult, prin nescrisele legi ancestrale ale machidonilor, care le spun să se ajute între ei. Când finul era doar un mic oier semianalfabet (între timp doar a crescut mare şi bogat), Gheorghe Hagi începea să urce pe culmile gloriei. Nu era investitorul chibzuit de azi, ci doar un tânăr fotbalist din care ţâşnea talentul şi care voia să se bucure şi de plăcerile vieţii, după modelul celor mai mari. Nu-i de mirare că a apreciat un "prieten" capabil să-i aducă oricând 3-400.000 de lei în sacoşă, echivalentul ca dificultate a 3-4 milioane de euro în zilele noastre. Mai ales când "prietenul" ştia ca nimeni altul să-i încurajeze viciile specifice meseriei de fotbalist. Machidon respectabil, Gheorghe Hagi nu s-a dezis de regulile tribale. Când "prietenul" a avut nevoie de bani adevăraţi ca să intre în specula înfloritoare de după revoluţie, n-a ezitat să pună la bătaie jumătate din agoniseala de profesionist cu acte-n regulă. Şi a aceptat să-i devină nash de cununie, considerând asta drept cel mai bun liant al legăturii dintre ei. Un singur lucru n-a înţeles Gheorghe Hagi: cu cât îşi ajută mai mult "prietenul" şi finul, cu atât mai vârtos îl ura acela. Au trecut anii şi finul a ajuns pe culmile bogăţiei, trecând prin culmile speculei cu armata statului român. Cu siguranţă, alţii au fost aceia care au pus la cale totul, dar oierului i s-a părut că l-a prins pe Dumnezeu de picior. I s-au trezit ambiţii nemăsurate. Sfătuit tot de alţii, infinit mai deştepţi ca el, a pus mâna pe cea mai iubită echipă de fotbal. A început să arunce cu bani în televiziuni, ca să ajungă cea mai mediatizată figură şi, tot la îndemnul altora, şi-a descoperit vocaţii politice de mântuitor al neamului. Doar că, oricât cheltuia, oricât creştea în "sondaje", tot nu putea să ajungă vreodată să fie iubit de români ca Gheorghe Hagi, care, chiar dacă nu mai juca fotbal de ani buni, tot "rege" era numit. Asta l-a orbit de tot şi a orchestrat un plan diabolic de înjosire publică a propriului său nash de cununie. În mai puţin de trei luni, planul a fost executat. Nimic n-a fost întâmplător, totul a fost gândit dinainte... Desigur, Gheorghe Hagi a fost, în primul rând, victima propriei sale naivităţi. Chiar dacă-şi cunoştea finul de peste 20 de ani, putea să-şi dea seama şi singur de exacerbarea laturilor monstruoase ale caracterului acestuia şi să fie mai prudent. Doar că şi soarta are uneori regulile ei implacabile. În acest val uriaş de simpatie pentru "rege", parcă nimeni nu-şi mai aminteşte că, pe înţelegere cu alţi machidoni mercantili (omonimi cu finul său), jucătorul Gheorghe Hagi l-a "lucrat" la fel de ordinar, de josnic şi de nemilos pe Victor Piţurcă, antrenorul care dusese la calificare naţională fără vreo înfrângere. Se adevereşte, aşadar, că orice nash îşi are nashul... Doar că, aşa cum Victor Piţurcă este iarăşi antrenor la naţională şi se pregăteşte de o nouă calificare, sper din toată inima că şi Gheorghe Hagi va depăşi acest episod penibil din viaţa sa, păşind şi ca antrenor pe cărarea gloriei care i-a însoţit viaţa. Problema noastră rămâne, însă, ce facem cu finul care devine tot mai nash(pa)!