- recenzie asupra cărţii "Ungurii", scrisă de Paul Lendvai, apărută în Ungaria şi tradusă în România - După alungarea turcilor de către austrieci şi eliberarea Ungariei şi a Transilvaniei de sub stăpânirea acestora, mai mulţi conducători ai ungurilor din Transilvania şi Ungaria duc lupte pentru ieşirea de sub tutela habsburgilor de la Viena, culminând cu Revoluţia de la 1848. Paradoxal, în loc să mulţumească Vienei că i-a scăpat de paşalâcul turcesc - de care, altfel, n-ar fi scăpat niciodată - s-au angajat într-o luptă continuă împotriva acesteia. Curioasă recunoştinţă a ungurilor! După eşuarea Revoluţiei din 1848, au intrat într-un con de umbră politică până la încheierea dualismului austro-ungar din 1867. Cum s-a realizat dualismul? Austria a intrat într-o criză în urma pierderii războiului cu Prusia, la Koniggratz, în 1866, prin care pierde rolul conducător în Confederaţia germană, la care s-a adăugat cedarea Veneţiei prin pacea cu Italia. Ungaria, pe de altă parte, constatând că nu are nicio şansă de a pătrunde singură pe scena politică europeană spre care năzuia mereu, ajunge la compromisul cu Austria. La toate acestea a intervenit rolul jucat de regina Elisabeta a Austriei, care avea o foarte mare slăbiciune pentru Ungaria, determinându-l pe soţul ei, Franz Joseph I, să accepte compromisul, iar pe Gyula Andrassy, liderul ungurilor, încurajându-l, stimulându-l spre acest demers. Luni în şir şi le-a petrecut în Ungaria în preajma acestui lider, stârnind suspiciuni prin comportamentul ei. Ce s-a obţinut prin încheierea dualismului? Ungaria obţinea independenţa de stat în cadrul Imperiului, cu parlament, guvern şi administraţie proprii, exceptând Ministerul de Externe, al armatei şi al finanţelor, care devin comune, i se recunoaşte unirea Transilvaniei cu Ungaria. Comparând rezultatele obţinute prin încheierea compromisului între cele două părţi se pare că Ungaria a ieşit în avantaj, obţinând obiective politice spre care a râvnit de-a lungul secolelor. VI După încheierea dualismului, ungurii duc o politică de deznaţionalizare forţată a popoarelor nemaghiare din Ungaria, iar faţă de Austria nu sunt loiali, creând şi provocând probleme diverse în administraţia imperiului. Arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului habsburgic, nutrea sentimente antimaghiare, ceea ce rezultă şi dintr-o scrisoare către împăratul Wilhelm al Germaniei, prin care îşi exprimă liber sentimentele sale faţă de unguri, după cum urmează: "aşa-numitul maghiar nobil, cavaler este individul cel mai infam, cel mai antidinastic, cel mai mincinos şi cel mai nesigur, iar greutăţile pe care le avem în monarhie le avem numai din cauza maghiarilor". La 6 octombrie 1908, Austro-Ungaria anexează Bosnia şi Herţegovina, dând naştere la criza bosniacă. Urmarea: la 28 iunie 1914, arhiducele Franz Ferdinand este asasinat la Sarajevo de către un naţionalist sârb. În legătură cu acest asasinat, un oarecare ungur numit Benko s-a exprimat în felul următor: "Noi, ungurii, am ajuns la concluzia că putem fi bucuroşi că a mierlit-o (păţit-o) porcul...." (e vorba de Franz Ferdinand asasinat). Fără comentarii... faţă de o aşa "savantă" apreciere a unei crime. În 23 iulie 1914, Austro-Ungaria dă un ultimatum Serbiei, impunând condiţii inacceptabile acesteia. Serbia refuză ultimatumul. În 28 iulie 1914, Austro-Ungaria declară război Serbiei. Primul Război Mondial este declanşat. Puterile lumii se constituie în alianţe, Puterile Centrale contra Antantei. Îşi declară război una celeilalte şi luptele încep, apoi continuă până în anul 1918, când Puterile Centrale, învinse, semnează armistiţiul, punând capăt războiului. În noaptea de 2/3 nov. 1918, Austro-Ungaria acceptă condiţiile Antantei pentru armistiţiul la Padova, în vila Giusti. Acest armistiţiu prevedea următoarele: demobilizarea şi desfiinţarea armatei austro-ungare cu excepţia a 20 divizii efective de pace (pentru ambele părţi), dezarmarea flotei militare; menţinerea păcii; libertatea de mişcare a alianţelor pe teritoriul fostului imperiu Austro-Ungar; evacuarea întregului teritoriu ocupat de Austro-Ungaria în cursul războiului. Acest armistiţiu a fost completat cu convenţia militară de armistiţiu din 13 noiembrie 1918, la Belgrad, la care România n-a fost invitată, care prevedea condiţiile numai pentru Ungaria, astfel: libera mişcarea a trupelor aliate pe teritoriul Ungariei; armata ungară era demobilizată cu excepţia a şase divizii de infanterie şi a două divizii de cavalerie; flotila ungară de pe Dunăre era dezarmată, iar şase monitoare trebuiau predate imediat aliaţilor; guvernul ungar trebuia să-şi retragă toate trupele la nord de linia marcată de valea Someşului Mare, Bistriţa, Mureş până la confluenţa acestuia cu Tisa, cursul Dravei până la atingerea de către acesta a frontierei Sloveniei cu Croaţia; în zona evacuată vor fi menţinute forţele de poliţie şi jandarmerie pentru menţinerea ordinii şi pentru asigurarea securităţii căilor ferate; aliaţii vor ocupa zona evacuată. Guvernul român nu şi-a însuşit această linie de demarcaţie între România şi Ungaria, arătând că este în totală contradicţie cu asigurările date României de Puterile Antantei la intrarea în război de partea acestora, care prevedeau unirea Transilvaniei cu România, inclusiv Banatul şi Partiumul. Acest fapt a determinat Conferinţa de pace de la Paris să revină asupra liniei de demarcţie, recunoscând erorile comise. În acelaşi timp, încălcând convenţia de amistiţiu pe care o semnaseră, autorităţile de la Budapesta nu numai că n-au dezarmat şi nu şi-au redus armata, dar au şi adus trupe suplimentare la linia de demarcaţie, provocând mereu conflicte. În noaptea de 15/16 aprilie 1919, trupele române au fost atacate de trupele maghiare. Contraofensiva română a forţat armata maghiară să se retragă, astfel că în patru zile au fost eliberate oraşele Satu Mare, Carei, Oradea şi Salonta, iar la 1 mai 1919, au atins cursul Tisei pe întreaga lungime a frontului. La 11 iunie 1919, Conferinţa de pace de la Paris aducea la cunoştinţă delegaţiei române linia de frontieră româno-ungară (în esenţă, cea actuală), pe care guvernul român a acceptat-o. În acelaşi timp, Conferinţa de pace a făcut presiuni asupra României pentru a-şi retrage armata de pe Tisa în spatele frontierei astfel fixate. Guvernul român condus de Ion I. C. Brătianu a respins această cerere, motivând că guvernul de la Budapesta n-a recunoscut această frontieră şi n-a făcut dezarmarea stabilită. În locul acestora, conducerea de la Budapesta, în noaptea de 19/20 iulie, cu o armată mărită la nouă divizii, a atacat din nou armata română. Contraofensiva română a fost extrem de energică şi decisivă, încât ea nu s-a oprit decât la Budapesta, spulberând armata ungară şi conducerea bolşevică a lui Bela Kun. Aşa s-au desfăşurat evenimentele (va urma).