- recenzie asupra cărţii "Ungurii", scrisă de Paul Lendvai, apărută în Ungaria şi tradusă în România - La 11 iunie 1919, Conferinţa de pace de la Paris aducea la cunoştinţă delegaţiei României linia de frontieră româno-ungară (în esenţă, cea actuală), pe care guvernul român a acceptat-o. În acelaşi timp, Conferinţa de pace a făcut presiuni asupra României pentru a-şi retrage armata de pe Tisa în spatele frontierei astfel fixate. Guvernul român condus de Ion I. C. Brătianu a respins această cerere, motivând că guvernul de la Budapesta n-a recunoscut această frontieră şi n-a făcut dezarmarea stabilită. În locul acestora, Conducerea de la Budapesta, în noaptea de 19/20 iulie, cu o armată mărită la nouă divizii, a atacat din nou armata română. Contraofensiva română a fost extrem de energică şi decisivă, încât ea nu s-a oprit decât la Budapesta, spulberând armata ungară şi conducerea bolşevică a lui Bela Kun. Aşa s-au desfăşurat evenimentele. Cum sunt ele prezentate de unguri? Fiind vorba de stadiul în care armata română a ocupat frontul de-a lungul Tisei, ungurii susţin că ei au respectat ultimatumul puterilor Antantei de a stopa ofensiva împotriva cehilor şi a se retrage pe linia de demarcaţie, fapt ce a provocat demoralizarea armatei maghiare şi retragerea din rândurile acesteia a multor ofiţeri, însă "românii nu şi-au respectat din nou promisiunile şi au rămas de-a lungul Tisei. Când Bela Kun a vrut să repare greşeala penibilă de retragere, a organizat un atac prin surprindere - pe frontul Tisei contra românilor - ca să cureţe prin forţă ţinuturile de dincolo de Tisa. Planurile lui au ajuns prin trădare în mâinile românilor, care au silit Armata Roşie maghiară să fugă în dezordine". Iată, deci, încă o dovadă prin care ungurii susţin că alţii sunt de vină pentru nenorocirea lor. Dar uită să spună că: n-au respectat prevederile armistiţiului de a demobiliza şi dezarma armata, din contră, au mobilizat bărbaţi între 18-40 ani, constituind noi divizii pe care le-au opus frontului român de pe Tisa; n-au recunoscut frontiera dintre România şi Ungaria stabilită de Conferinţa de Pace de la Paris; n-au încetat a provoca şi ataca armata română în scopul reocupării Transilvaniei, respectiv alungarea românilor din această provincie; au încheiat o înţelegere secretă cu armata bolşevică rusă pentru a ataca concomitent România dinspre est şi vest, ceea ce s-a şi întâmplat, dar au fost respinşi de Armata Română; n-au existat niciun fel de promisiuni ale românilor de a se retrage de pe Tisa. Românii au înaintat şi staţionat pe Tisa numai în scopuri strategice, pentru determinarea respectării convenţiei de armistiţiu, a recunoaşterii frontierei dintre cele două state, care, nefiind respectate de unguri, a devenit necesară staţionarea acolo, apoi înaintarea şi ocuparea Budapestei ca o măsură punitivă a nerespectării acestora. Culmea impertinenţei şi a insolenţei este că Ungaria, stat membru în Puterile Centrale, care a declanşat războiul pe care l-a pierdut, cauzând moartea a milioane de oameni, inocenta Ungarie venea cu pretenţii care s-ar cuveni unui stat învingător, nu învins. Pe deasupra, spun ei, "în perioada august-noiembrie 1919, trupele române au putut să jefuiască Budapesta nestigherite". Afirmaţia este cu totul lipsită de temei, făcută numai în scopul insultării Armatei Române ca o armată necivilizată, barbară, indisciplinată, care, de fapt, este în contradicţie cu faptele reale, prin care Armata Română a hrănit şi ocrotit populaţia nevoiaşă a Budapestei care era lipsită total de mijloace de subzistenţă. Mergând pe aceeaşi linie, se afirmă că "învingătorii Primului Război Mondial au împărţit prada Ungariei între trei state vecine. Cum niciun stat al Europei nu s-a purtat aşa de necruţător şi nedrept cum s-au purtat cu Ungaria istorică". Cum aţi fi vrut s-o facă? Să vină în genunchi în faţa voastră, să-şi ceară scuze că au luptat împotriva războiului vostru de agresiune, să vă ierte şi să vă lase în continuare să subjugaţi şi să oprimaţi popoare şi provincii aparţinătoare de drept altor state? Au fost necruţătoare şi nedrepte? De ce? Pentru că nu v-au acceptat maşinăriile şi manevrele politice şi militare în scopul menţinerii Ungariei Mari, ceea ce ar fi fost în contradicţie flagrantă cu însuşi conceptul wilsonian al dreptului popoarelor la autodeterminare? Ce a fost nedrept în această pace? Că au rămas unguri în afara graniţelor Ungariei? Acelaşi fenomen s-a întâmplat şi cu alte state, dar oricum cei care au rămas erau în minoritate faţă de populaţia majoritară a provinciilor respective. Şi atunci este drept ca o minoritate să stăpânească majoritatea? Nici o noimă juridică nu admite aşa ceva, dar politicienilor unguri nu le pasă de normele juridice. Ei să fie, ei să aibă, ei să stâpânească chiar prin "ius gladii" (dreptul sabiei) sau "iusque datum gladio" (violenţă transformată într-o normă de drept)? Restul nu contează. Nemaghiarii n-au decât să tacă sau să devină unguri. Acesta a fost şi este principiul politic al lor care i-a animat de-a lungul istoriei. La 4 iunie 1920 a fost semnat la Trianon Tratatul de pace între Puterile Aliate - inclusiv România - şi Ungaria, prin care se recunoştea pe plan internaţional unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, care ulterior a fost ratificat de parlamentul ungar de la Budapesta. Cu toate acestea, ungurii n-au încetat şi nu încetează nici astăzi a eticheta acest tratat ca fiind "odiosul dictat de la Trianon" sau "Dezastrul de la Trianon", înfierându-l ca cel mai samavolnic act din istoria Ungariei. În schimb, despre adevăratul "Dictat de la Viena" din 30 august 1940, care obliga România să-i cedeze Ungariei Ardealul de Nord îl numesc cu expresia îndulcită de "convenţie" sau "tratat". Iată cum se scrie istoria! După al Doilea Război Mondial, la 10 februarie 1947, s-a încheiat la Paris Conferinţa de pace care consfinţeşte din nou Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul în cadrul hotarelor fireşti ale României. Oare câte războaie mai sunt necesare pentru a vă convinge că Ardealul nu este al vostru, n-a fost al vostru (l-aţi stăpânit prin forţă) şi nu va fi al vostru niciodată! Himerele care vă întunecă minţile şi raţiunea trebuia să le abandonaţi. Să vă educaţi copiii în familie şi în şcoli într-un spirit de pacifism şi de bună înşelegere cu vecinii, fără ură şi fără resentimente. Dar mai ales fără şovinism, iredentism, revizionism etc., care nu pot fi acceptate în noua ordine europeană care se prefigurează acum. Câteva cuvinte despre autor Paul Lendvai mărturiseşte că s-a născut ungur, de origine evreu, că scriind această carte doreşte a fi obiectiv, real, fără părtinire şi fără prejudecăţi. Scopuri demne de admirat atunci când se respectă, dar ipocrite şi false atunci când sub masca lor se denaturează adevărurile şi faptele. Este tocmai acest ultim aspect al descrierii lui, deoarece nu ezită a folosi acelaşi limbaj şi argumente ca ale istoricilor unguri privitor la relaţiile ungurilor cu românii de-a lungul istoriei. Nu se constată, în toată descrierea lui, spiritul obiectiv, real al faptelor, ci le prezintă subiectiv şi părtinitor, iar în final ajunge să plângă pe ruinele istoriei lamentabile a ungurilor. Cât despre evrei are întotdeauna o poziţie favorabilă, chiar şi faţă de Bela Kun, instauratorul regimului bolşevic în Ungaria. Ei n-au greşit niciodată, iar faptele lor au fost numai în beneficiul patriei maghiare, atât de nerecunoscătoare...