Pentru majoritatea politicienilor ajunşi la putere după 1990, pensionarii nu au reprezentat altceva decât o sursă constantă şi sigură de voturi. În cinismul lor, şacalii politici din aceşti ani de jaf au preferat să conserve starea aceasta de neputinţă a pensionarilor ca tot o dată la patru ani să vină cu promisiuni mincinoase pentru a-şi asigura voturile acestora. Tinerii şi pensionarii sunt de departe cele mai defavorizate categorii sociale. Dacă primii nu au siguranţa unui viitor în ţară, cei din urmă sunt striviţi de un prezent apăsător. După o viaţă de muncă, ajung bătrâni şi bolnavi, iar banii din pensie de abia le ajung să trăiască de pe o zi pe alta. Dar când pe lângă toate acestea se adună şi anii de muncă petrecuţi într-un mediu toxic, atunci răbdarea pensionarilor ajunge la limită. Foştii militari muncitori din detaşamentele de muncă forţată, persecutaţi de regimul comunist pentru simpul fapt că erau copii de chiaburi, aveau părinţi condamnaţi politic sau erau cetăţeni români de etnie germană, care nu au avut 16 ani la 6 martie 1945, pentru a putea fi deportaţi în URSS, au ajuns să-şi trăiască bătrâneţile în mizerie şi boală din cauza unor guvernanţi iresponsabili. Astăzi mulţi dintre noi au uitat de sacrificiul acestor oameni, trimişi la cele grele munci pe şantierele ţării, în minele de cărbuni şi uraniu, cum au fost cele de la Băiţa şi Avram Iancu din judeţul Bihor, într-un mediu cu radiaţii. Toţi aceşti oameni au suferit cumplit, fiind cazaţi în condiţii improprii, unii murind în accidente de muncă, iar alţii căzând victime, cu timpul, radiaţiilor nocive. Pentru aceşti oameni s-a făcut foarte puţin în toţi aceşti ani. De abia în anul 2002, cu acordul Guvernului, s-a adoptat Legea 309/2002, în care se prevede acordarea unor drepturi pentru aceşti bătrâni persecutaţi şi condamnaţi la DGSM în perioada 1950-1961. Prin această Lege 309/2002 au fost prevăzute foarte puţine facilităţi pentru cei care au suferit în trecut şi care au în prezent o indemnizaţie de 2,40 RON pe lună. Aceasta este recunoştinţa statului român pentru aceste braţe de muncă cu ajutorul cărora s-au clădit atâtea blocuri de locuinţe, fabrici, hoteluri, hidrocentrale, drumuri. Toţi aceşti oameni, atâţia câţi au mai rămas în viaţă, ar merita drept răsplată din partea statului român un gest reparatoriu moral şi material. Cei 2-3 ani de muncă în detaşamente, cât şi muncile grele desfăşurate în mină şi pe şantiere ar trebuie calculate ca vechime de muncă, să li se ofere o indemnizaţie lunară neimpozabilă de şase lei pentru fiecare lună de stagiu la DGSM, plus alte facilităţi legate de scutirea de impozite pe clădiri şi terenuri aferente, precum şi un bilet de tratament gratuit într-o staţiune balneară. Toate acestea sunt nişte doleanţe cât se poate de legitime. Adevăratele probleme ale pensionarilor români trebuie să devină prioritare pentru guvernanţii de azi, cât şi pentru cei de mâine. Problema pensionarilor români trebuie să depăşească stadiul de subiect, bun doar pentru campaniile electorale. Voturile acestor pensionari vor trebuie să responsabilizeze clasa politică. O veche vorbă românească spune: cine nu are bătrâni să-şi cumpere. Ei bine, e greu să pretinzi aşa ceva de la actualii guvernanţi, care nu dau doi bani pe bieţii pensionari. Niciodată nu este prea târziu, iar parafrazându-l pe poetul Adrian Păunescu, am putea spune: cât mai suntem, cât mai sunt, mângâiaţi-i pe bătrânii pensionari.