Tare ne-am supărat cu toţii atunci, simţindu-ne jigniţi de acea profeţie. Astăzi însă, privind înapoi... fără mânie, oare putem spune că, după atâţia ani, lucrurile s-au aşezat în societatea românească astfel ca rânduielile publice să fie cârmuite de cei mai capabili şi mai bine intenţionaţi dintre semenii noştri? O interesantă teorie sociologică aseamănă succedarea structurilor de putere cu propagarea unor cercuri concentrice născute prin aruncarea unei pietre într-o apă stătătoare. Astfel, din acelaşi loc, mereu se vor propaga noi unde oscilante care se vor extinde treptat, tinzând să ocupe întreg luciul apei, înainte de a se amortiza complet şi a deveni insesizabile ca amplitudine. Carevasăzică: la orice schimbare "democratică" a structurilor de putere, în locul celor care pleacă vor venii alţii - doar din linia a II-a sau a III-a - care treptat vor lua locul celor... ajunşi la mal.
După ce s-au limpezit apele cu privire la "Revoluţia spontană" din 1989, am înţeles cu toţii că protagoniştii acelor evenimente n-au apărut din neant, ci majoritatea era împinsă în faţă de o undă de şoc creată de "o piatră aruncată în lac", conform unui scenariu care (vorba raportului comisiei parlamentare conduse de Sergiu Nicolăescu) " ...a depăşit ca anvergură marginile continentului" (Europa - n.n.). Cei care au ajuns atunci la putere proveneau, aproape fără excepţie, din cadrele de primă linie din perioada comunistă, cărora le fusese blocată calea spre vârf, din considerente subiective. Au fost şi câteva excepţii (Dan Iosif, Ion Marcu şi un ofiţer MAN de la Timişoara ce avea să devină comandant al Poliţiei, apoi primar şi ulterior ministru adjunct la Interne), care au fost privite tot timpul ca excepţii şi nu fac altceva decât să confirme regula. Entuziasmul popular generat de zdrobirea închistărilor ideologice a consolidat "emanaţii" la putere (într-o formulă cosmetizată prin "marea schismă" produsă în 1992 în FSN) până în 1996. Atunci, de undeva "de peste baltă" ne-a fost trimisă o "cheie", care a deschis drum pentru o administraţie sprijinită pe 15.000 de specialişti. Cu excepţia gerontocraţiei ţărăniste şi a celebrului "Geolog" (cel care din secretar PCR pe facultate ajunsese "cel mai rector dintre rectorii României"), la vârful Puterii au apărut tot foşti "stâlpi ai societăţii" din trecut (gen Petre Roman, Traian Băsescu, Mircea Ionescu Quintus) sau foşti lideri sindicali, năpârliţi în politicieni, printr-o nefericită compilare a principiului Partidului Laburist din Marea Britanie de a promova în structurile proprii liderii cei mai reprezentativi ai sindicatelor. A rămas mereu în linia I celebrul şi veselul personaj care "ne-a scăpat de Ceauşescu". La noi în Bihor constantele sus-remarcate sunt parcă şi mai evidente. La judeţ, cadrele se rotesc de... nu-i adevărat. După ce a fost deputat în prima legislatură, un domn mare (la propriu) a fost mereu în frunte la judeţ (preşedinte sau vice). Un altul (deşi mic la stat, nu însă şi la volum), după ce a intrat ca vice, se vrea acum preşedinte pe viaţă, chiar dacă stă cu spatele la zid(ul) clădirii unde, prin 1995, simţise ce înseamnă sensul figurat al termenului "răcoare". Un fost deputat în Marea Adunare Naţională l-a scos la rampă pe un tânăr inginer care avea să-şi impună propriile principii timp de circa 13 ani în administraţia Oradiei. În toate legislaturile, corabia Oradiei a avut secund un (o) udemerist.

În acest context, se pare că ecuaţia electorală nu are prea multe necunoscute nici la ediţia 2008. Concitadinii noştri se tot întreabă pentru ce să mai meargă la vot. Spunem noi că trebuie să meargă pentru a nu lăsa destinul lor şi al oraşului la mâna electoratului disciplinat care votează fie sub impulsul gratuităţilor pentru transportul în comun sau accesul la ştranduri, fie sub hipnoza unor cutume confesionale, însă, lupta cu inerţia nu poate fi câştigată doar cu asemenea şabloane. Aviz ... candidaţilor.