Toţi admitem că trăim într-o lume a interdepen­denţelor. Receptăm această sintagmă nu numai la dimensiunea ei obişnuită ci şi în sfera relaţiilor social-politice. Căci ce poate fi mai normal decât să acceptăm interdependenţa ca premiză a toleranţei în orice dialog.

Ideea de interdependenţă nu este nouă. Încă de la începutul secolului al XVIII-lea, filosoful german G.W.F. Hegel emitea, desigur pe un plan mai larg, conceptul „sein fur Anders" (fiinţarea pentru altul), ceea ce însemna o implicare mai activă a individului sau grupului în „viaţa cetăţii", cum spuneau grecii antici, adică în slujba intereselor sociale. Această implicare nu poate da roade, numai tolerând ascultarea şi a altor idei, astfel ca sumum-ul acestora să conducă la progres. În aceeaşi ordine logică, gânditorul francez Maurice Duverger îndemna la „dialog şi toleranţă, prin respectarea fiecăruia de a-şi exprima liber opiniile", căci spunea el mai departe, „democraţia nu înseamnă debandadă ci libertatea de a te disciplina tu însuţi".

Câtă actualitate au aceste idei în România de astăzi! Dar câţi se apleacă oare, asupra lor, în această lume a interdependenţelor? Mai asistăm încă, din păcate, la defulări de tot felul, unii considerându-se deţinătorii adevărului absolut, sfidând normalitatea.

Recunoscând necesitatea dialogului social, inclusiv între partide, socotim că cel ce este abilitat să poarte discuţii trebuie să respecte cu stricteţe principiile generale care guvernează acest dialog. Căci cel ce îmbracă straiul obştesc, se impune să uite de propria lui persoană. De aceea, el trebuie să fie bine pregătit şi documentat. Un emisar bun este tot atât de important pentru o cauză, ca un luptător încercat pe câmpul de luptă. Cel învestit să poarte dialog se impune să fie pătruns de idealul în care crede şi să aibă puterea de a stârni interesul partenerului de discuţie pentru convingerile sale.

În acelaşi timp, ţinuta morală şi sufletească înaltă trebuie să fie însoţitoare permanentă. Partenerul de dialog se impune să fie conciliant şi răbdător, dar şi exigent. Cel ce rabdă nu poate fi înfrânt cu uşurinţă, dimpotrivă, victoria va fi de partea lui. Să nu uităm dictonul după care „răbdarea este o floare ce nu creşte în grădina oricui". În acelaşi timp, nu este niciun secret să spunem că în dialog avem nevoie să învăţăm chiar şi din incisivitatea partenerului. Dar în anumite limite, căci această incisivitate poate degrada în necuviinţă, aşa cum se întâmplă în ultimii ani, în viaţa social-politică din ţara noastră. La rândul ei, paradoxal, această necuviinţă exacerbată naşte teamă, nelinişte, agitaţie, răbufnire din partea unor segmente ale populaţiei. Se mizează probabil pe faptul că toate acestea la un loc, alternate cu promisiuni de tot felul, de cele mai multe ori nefondate sau ilogice pot da rezultate neaşteptate. Poate fi şi asta o filosofie a gândirii social-politice din zilele noastre până la cele mai înalte niveluri.

Abordând problematica incisivităţii într-un dialog, credem că nu este chiar necesar să răspundem cu aceeaşi monedă, deşi trebuie spus că nici bunul simţ exagerat nu dă rezultate. Oricâte sfaturi am da, nu-1 putem învăţa pe om să se comporte civilizat. Reuşita în asemenea situaţii rezidă mai degrabă în fermitatea şi dezinvoltura cu care oferim răspunsuri când o cere situaţia, ele putând fi chiar zeflemiste (scuze pentru expresie). Până la urmă, vorbele frumoase nu ţin de foame. A fi şi puţin „fanatic" în susţinerea unei idei de adevăr şi dreptate bine argumentate, credem că nu-i nici un păcat. Aşadar, este preferabil să spunem adevărul pe faţă, aşa cum este el, decât să se mintă cu meşteşug, deşi multe adevăruri se spun chiar şi în glumă şi au acelaşi efect.

Asistăm în prezent la prea multe tactici de acuzare în dialogul ce-1 purtăm, ceea ce ne pune mereu în postura de a fi mereu într-o poziţie de apărare. Judecând puţin tactica partenerului de dialog, se pare că până la urmă este mai uşor să stai la pândă, să nu te implici în rezolvarea problemelor promise dificile cu care se confundă cetatea iar în momentul oportun, ales cu migală, să ataci cu hotărâre. Această tactică se pare că dă roade până la cele mai înalte niveluri dar oricum nu pe termen lung. Avem de-a face cu ceea ce se cheamă campanie permanentă asistând la acuze grave pe orice temă minoră reală sau inventată. Activitatea unora se rezumă la fel de fel de întâlniri în ţară şi străinătate, plâng şi deplâng situaţia „jalnică, disperată, dezastruoasă, moştenită" etc. în care a ajuns ţara, fără a pune un deget la zidirea ei. Bine spunea cineva că cel ce nu face nimic, învaţă să facă rău.

Mai departe. Într-un dialog trebuie să ştim să detestăm vanitatea şi ambiţia neargumentată sau chiar ridicolă a unor parteneri. Cel ce are menirea să reprezinte un partid, în relaţiile cu alte partide, trebuie să fie înzestrat cu temperament echilibrat şi puternic, pătruns de o vocaţie autentică a demnităţii permanente şi a lucidităţii.

Desigur, într-un dialog se pot face şi concesii de moment sau chiar pe termen lung. Dar niciodată nu vom acorda concesii de principiu care încalcă identitatea şi obiectivele fundamentale ale partidului. Orice compromis trebuie să fie în deplină concordanţă cu conştiinţa datoriei de partid. Se cunoaşte că, în sinea lui, compromisul nu este de lepădat, deşi trebuie menţionat că sensul pe care-1 îmbracă uneori poate fi dăunător. De aceea, compromisul trebuie dublat de prudenţă, căci graba, ca şi mânia de altfel, sunt contrare unui dialog autentic, civilizat şi eficient. Practica multor echipe guvernamentale a demonstrat că avem datoria să fim mereu prudenţi în orice act. S-a instalat la noi, din păcate, o suspiciune permanentă, ca să nu folosim o expresie mai dură, care aduce mult rău ţării. Ca raţiune practică, fondată pe nevoia de prevedere, prudenţa aduce uneori foloase mai mari decât lupta deschisă, oarbă chiar, dacă ea este un fel de boală a acestei raţiuni practice. Nu în zadar se spune că „prudenţa este mama înţelepciunii".

Ca ideal şi misiune a oamenilor politici, dialogul trebuie să aibă atracţie şi valoare cu totul aparte, atribuindu-i şi alte însuşiri cum ar fi: cultură generală aleasă, politeţe, abordare metodică a chestiunilor invocate, puterea judecăţii limpezi, flexibilitatea asociată cu consecvenţă, putere de adaptare, tact, temperament, stăpânire de sine, rezistenţă fizică şi nu în ultimul rând, respect mutual. Să nu uităm că în orice relaţie respectul şi încrederea reciprocă este o sursă a succesului.

În general, relaţiile dintre partide sunt o realitate a vremurilor de astăzi. Şi dacă este aşa, promovarea lor ca stil şi metode de muncă, trebuie să fie consemnate în strategii, programe politice, oferte electorale, şi, nicidecum invective. Unele comportamente recente ale unor politicieni sunt exemple în acest sens.

În fine, pe un plan mai larg, miza succesului României integrate în structurile Uniunii Europene este prea mare pentru a aborda orice viitor dialog într-o manieră civilizată, reală şi constructivă în faţa noilor probleme cu care se confruntă statele naţionale: suveranitate, indepen­ denţă, unitate şi indivizibilitate, aşa cum se consemnează în legea supremă a ţării, Constituţia României. A venit momentul ca ţara noastră să înveţe din ultimele evenimente care s-au petrecut în Europa - Brexit şi Turcia - căci numai aşa vom îndrăzni să credem în România.