Pe scurt, în 10 puncte:

  1. Contraofensiva ucraineană a eșuat, ajutorul financiar-militar al SUA și UE s-a oprit pentru moment iar perspectivele războiului nu arată bine pentru Ucraina. Fereastra de oportunitate deschisă în primăvară pare că s-a închis.
  2. Nu este totul pierdut, desigur că mai pot apărea răsturnări favorabile ale situației de pe front, dar deocamdată încrederea în victoria militară totală scade, și în Occident, și în Ucraina.
  3. Scenariul eliberării integrale a teritoriilor ucrainene ocupate de Rusia a devenit improbabil din punct de vedere militar, cu toate consecințele care decurg de aici pe plan european și de securitate.
  4. Probabil ar trebui reformulate obiectivele „victoriei Ucrainei” și mutarea accentului de la teritorii la construirea în viitor a unei țări europene democratice și dezvoltate, cu garanții de securitate și cu o cât mai bună integrare în spațiul politic, economic și cultural al lumii occidentale. Chiar dacă această țară va fi mai mică teritorial decât fosta republică sovietică ucraineană. În opinia mea, atingerea obiectivelor de mai sus ar reprezenta cu siguranță o victorie a Ucrainei în adevăratul ei Război de Independență față de Rusia.   
  5. Forțând o unanimitate realizată doar formal și la limita Tratatului, prin scoaterea din sală a lui Viktor Orbán (o soluție de salutat, cu recomandarea de a-l bloca în lift, în viitor, și la alte reuniuni decisive ale UE și NATO), Consiliul European a decis deschiderea negocierilor de aderare cu Ucraina și Republica Moldova, singura rază de lumină într-un final de an politic mohorât.
  6. Trebuie înțeles cu luciditate că decizia de deschidere a negocierilor este una de încurajare, de moral, pentru vremurile politice complicate care ar putea veni, iar aderarea propriu-zisă a Ucrainei și Republicii Moldova este încă departe și incertă.
  7. Condiționarea lărgirii UE de reforma instituțională și funcțională a UE se poate transforma în capcana perfectă, în care până la urmă să nu se realizeze nici revizuirea Tratatului Uniunii Europene, nici lărgirea UE, ambele obiective depinzând de o unanimitate a ratificărilor naționale în cele 27 de state membre, greu de imaginat în această etapă istorică marcată de turbulențe severe.
  8. Franța și Germania spun, pe bună dreptate, că UE nu va putea funcționa în forma actuală cu 29, 30, 32 sau 35 de state, dar nu toate țările membre doresc, tot pe bună dreptate, revizuirea Tratatului de la Lisabona. Nici pentru România, la fel ca pentru multe alte state periferice, „deschiderea cutiei Pandorei”, a revizuirii Tratatului Uniunii Europene, nu este de dorit, pentru că este (foarte) posibil să avem de pierdut la anumite capitole politice, economice și sociale. Nu știm în acest moment, de exemplu, discutând despre reforma UE, dacă renunțarea la principiul unanimității în Consiliu și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV) pe marile decizii, chestiune cu care România este de acord, se vor putea rezolva fără revizuirea Tratatului, așa cum încearcă să propună un grup de lucru din mai multe țări.   
  9. Aderarea Republicii Moldova la UE va depinde de realizarea cumulativă a cinci condiții, nu tocmai ușoare.Oricare din cei cinci factori politici de care vom discuta în cuprinsul articolului poate bloca finalizarea cu succes a aderării, oricât de mult ne-am dori-o noi, pe ambele maluri ale Prutului. Nu se va putea adera, de exemplu, cu îndeplinirea a doar trei sau patru din cele cinci condiții listate.
  10. Trecerea de la sloganuri la realism politic nu înseamnă abandonarea valorilor în care credem și a marilor idealuri pe care le avem, ci abandonarea tiparelor ideologice simpliste, a naivităților, ipocriziilor și nediscutării adevărurilor inconfortabile (e plină Europa de ele, din păcate) precum și a convingerii că lucrurile se vor mișca în direcția dorită de noi numai prin repetarea mecanică a unor clișee, respectiv prin acțiuni politico-diplomatice conformiste.

  

În momente critice, sloganurile pot fi bune, căci sunt menite să ridice moralul oamenilor iar lucrul acesta contează. Ai nevoie de încrederea cetățenilor în vremuri de cumpănă, ai nevoie de suportul lor, uneori de sacrificiul sau de mobilizarea lor pe o anumită direcție. Liderii politici le folosesc copios, pentru a crea curente ale opiniei publice, emoții, speranțe, emulație. Dar acestea funcționează doar până la un punct și trebuie dozate corect, cu mare grijă, la fel ca folosirea unui paliativ puternic, pentru a evita și supradoza, și efectul de adicție, și prăbușirea ulterioară sau inversarea curentului. Sloganul în sine, ca formulă care concentrează și repetă un obiectiv politic (o dorință, o ambiție), nu este un lucru rău în politică, dar a ne limita la sloganuri și a dezvolta o gândire politică bazată eminamente pe sloganuri, lozinci și clișee nu face decât să deschidă larg porțile eșecurilor și dezamăgirilor viitoare. 

După o vreme, dacă sloganurile nu încep să fie acoperite de realități, să fie reflectate în rezultate, schimbări și stări de fapt evidente, apar dezamăgirile punctuale, apoi demoralizarea generală la nivelul societății și se instalează lipsa de încredere în mesajele oficiale. Efectul folosirii îndelungate a sloganurilor poate deveni exact opus celui vizat inițial, deschizând larg poarta pentru sloganuri care vor veni în sens invers, de multe ori mai exagerate, mai radicalizate, mai nesustenabile decât precedentele. Decredibilizarea unui obiectiv politic căruia sloganurile i-au ridicat un piedestal prea înalt al așteptărilor publice poate face mai rău pe termen lung decât păstrarea de la început în limite rezonabile a speranțelor, a nivelului așteptărilor, respectiv explicarea realistă a ceea ce se poate face și a ceea ce nu se poate face într-o anumită etapă istorică.

Diferența între o democrație și o dictatură se reflectă inclusiv în termenul de valabilitate a sloganurilor și lozincilor. Într-o democrație autentică și dinamică, acestea funcționează timp de 1-2 cicluri electorale și apoi gata. Răbdarea oamenilor nu este infinită. Un slogan neîmplinit, neconcretizat, se epuizează și va lăsa locul altuia. În schimb, în dictaturi și regimuri iliberale, autoritare, care nu permit alternanța la putere, iluziile vândute oamenilor pot dura decenii la rând și se transformă în ideologizarea unei generații, în propagandă sistemică, de partid și de stat, în alienare politică și socială, ruptură de realitate (a se vedea ce se întâmplă în Rusia de 24 de ani, după instalarea lui Vladimir Putin la conducere), fără să existe certitudinea că, în intimitatea percepției lor politice, cetățenii mai cred cu adevărat în discursul bazat pe sloganuri. Le este doar frică să conteste public regimul și nu au alternativă politică, dar așteaptă cel mai mic semn de vulnerabilitate pentru a se ridica și distruge sistemul de conducere și organizare internă (a se vedea succesul popular cu totul neașteptat, timp de două zile, al tentativei de rebeliune militară a banditului Prigojin și grupului Wagner, doar pe criteriul că erau împotriva autorităților de la Moscova și sugerau că ar putea exista o alternativă).

Da, poate că majoritatea rușilor cred în măreția Rusiei și continuă să aibă obsesia naționalismului și ideii imperiale, inclusiv convingerea că „Rusia are dreptate” în războiul contra Ucrainei, dar foarte probabil că ei nu sunt bucuroși cu regimul dictatorial al lui Putin. Atâta timp cât războiul va continua, rușii îl vor identifica pe Putin cu naționalismul lor și cu ideea că Rusia are dreptate, dar după încheierea războiului nu va mai fi așa. Vladimir Putin nu va cădea înainte de încheierea războiului, ci după război, chiar dacă îl va câștiga militar.

Nu am nicio îndoială că, până la sfârșitul acestui deceniu, omul politic Vladimir Putin și regimul său de putere bazat pe propagandă și distorsionare, pe abuzuri (crime) și minciuni permanente se vor prăbuși iar prăbușirea va fi fulgerătoare, într-o criză a regimului său personalizat care va dura doar câteva luni sau poate săptămâni. Pentru Ucraina și pentru deznodământul acestui război, căderea lui Putin ar putea veni însă prea târziu.

Nu știm deocamdată cum va arăta Rusia post-Putin din deceniul viitor (mai bine sau mai rău decât actuala), dar nu acesta este scopul nostru acum. Ne amintim cum s-au prăbușit, prin implozie, regimurile comuniste falimentare în 1989, care păreau veșnice și inundau viețile oamenilor cu sloganuri necombătute de nimeni, când la prima zdruncinare mai serioasă s-a văzut că lumea nu mai credea în nimic iar baza lor devenise fragilă, ca o butaforie. În câteva luni au căzut toate, unul după altul. Pentru ca un regim sau o idee să nu ajungă la epuizarea încrederii populației, ar trebui să existe mereu o corelare între discurs și realități, o articulare rațională, decentă și echilibrată a celor două componente ale politicii – promisiunile și realizarea lor.

Știm însă, pe de altă parte, că luciditatea, moderația, nuanțele și adevărurile reci nu aduc voturi, nu fac spectacol și rating în mass-media și audiență în media sociale, nu mobilizează soldații pe front, nu umplu farfurii goale, nu cresc puterea de cumpărare, nu eliberează teritorii ocupate și nici nu refac imperii sau gloria puterii pierdute, nu produc unanimități acolo unde ele nu există, nu întorc timpul înapoi, nu vând iluzii, nici de integrare, nici de mărire imperială. Doar sloganurile o pot „face”, un timp mai scurt sau mai lung. Este valabil deopotrivă la Kiev (într-o democrație) și la Moscova (într-o dictatură), acolo unde discursurile oficiale continuă paradigma „totul sau nimic”, în care liderii promit popoarelor lor „victoria totală”. Putem înțelege că, în război fiind, cei doi lideri nu mai pot da înapoi și nu mai pot livra publicului, după atâtea sacrificii și pierderi umane și materiale, altceva decât sloganul victoriei totale. S-a mers deja prea departe pentru a se putea reveni, de o manieră acceptabilă de către populație, la recunoașterea altei realități din partea lui Putin sau Zelenski, chiar dacă primul este agresorul iar al doilea victima.

Scopul acestei analize este să încercăm să înțelegem cu luciditate, dincolo de sloganuri, care sunt perspectivele războiului din Ucraina și, strâns legat de acestea, perspectivele reformei instituționale a UE și lărgirii efective a UE. Deschiderea de încurajare a negocierilor de aderare pentru Kiev și Chișinău nu înseamnă neapărat că Ucraina și Republica Moldova vor deveni membre ale UE și nici nu se știe dacă UE va mai exista peste 7-8 ani în condiții de funcționare similare cu cele de astăzi. Da, este posibil ca cele două republici post-sovietice să adere la un moment dat, la un anumit format (cerc) european periferic, dar nu e nimic garantat. Ceea ce urmează să se întâmple în anii următori în arhitectura internă a UE și în vecinătatea ei estică va fi un proces complicat și imprevizibil de transformare politică europeană. Cred că este esențial ca UE să nu funcționeze, la rândul ei, doar pe bază de sloganuri și poziționări electorale fără consistență și fără o perspectivă solidă, și să nu încurajeze ca Ucraina și Republica Moldova să trăiască politic, la rândul lor, din sloganuri, ci din evaluări realiste și abordări pragmatice, eficiente, fezabile, care să evite promisiunile nerealiste făcute oamenilor de rând. Situația politică actuală este foarte complicată și va deveni în anii următori și mai complicată.

Să începem așadar de unde trebuie început, adică de la războiul din Ucraina. Unde suntem acum? În punctul în care trebuie recunoscut că, după o vară și o toamnă pline de speranțe, contraofensiva ucraineană a eșuat iar Ucraina nu a eliberat din iunie încoace mai nimic din teritoriile ocupate, nu a tăiat coridorul rusesc est-sud și nu a ajuns la Marea Azov. Devine tot mai greu de crezut că obiectivul eliberării totale a Ucrainei, până la frontierele din 1991, cele de la declararea suveranității postsovietice, mai este în prezent sustenabil.

„Dreptul forței” a prevalat, din nefericire, în fața forței dreptului (internațional) iar agresiunea Rusiei asupra Ucrainei a sfidat ordinea de securitate europeană post-Război Rece, integritatea teritorială și suveranitatea unui stat partener al NATO și al UE, trezind întrebări majore cu privire la instrumentele pe care le mai are Vestul la dispoziție pentru a apăra ordinea mondială bazată pe reglementări internaționale. Sancțiunile împotriva Rusiei au eșuat de asemenea, în principal din cauza țărilor Sudului Global, indiferente la tragedia ucraineană și totodată față de perspectivele revizionismului antioccidental (sau poate chiar dorindu-l), țări care s-au oferit să ajute Rusia să evite sancțiunile occidentale (de exemplu, prin importuri masive de hidrocarburi din Rusia și prin reexport spre piețele bogate, schemă greu de demonstrat), jucând de cele mai multe ori duplicitar, sub masca neutralității. 

Cauzele eșecului militar al Ucrainei pot fi multiple și interpretabile de către specialiștii militari – de la tactica operațională greșită a Kievului, de a ataca pe trei axe diferite, în loc de concentrarea puternică pe un punct, pentru a străpunge apărarea rusească, de exemplu în zona Melitopol, subevaluarea liniilor de rezistență minate ale rușilor („liniile Surovikin”), supraevaluarea propriilor forțe, disensiuni între palierele de comandă politică și militară, insuficiența armamentului de care au dispus trupele ucrainene (în special lipsa avioanelor de luptă performante), pregătirea mai bună a rușilor în lunile de pauză din iarna trecută și din primăvară etc. Dar asta contează mai puțin. Ceea ce este acum relevant este schimbarea dramatică a posturii armatei ucrainene, de la ofensivă din nou la defensivă și la ideea de rezistență eroică în fața presiunii crescânde a trupelor ruse de ocupație. A venit iarna și lucrurile nu arată deloc bine. Pentru prima dată după o pauză de aproape doi ani, în care a fost în dificultate în a-și prezenta „operațiunea militară specială” drept un succes, Kremlinul vorbește din nou de necesitatea capitulării Ucrainei, ba mai mult Putin extinde în ultimul său discurs „lumea rusă”, trecând dincolo de pretenția de a păstra regiunile deja anexate (Lugansk, Donețk, Zaporojie, Herson, Crimeea) și numind „Odesa oraș rusesc”.

Nici continuarea sprijinului financiar și militar din partea Occidentului nu a mai mers în ultimele luni ca până în vară, când mulți sperau că vor urma rezultate evidente, vizibile. SUA și UE au oprit motoarele ajutorului financiar, cel puțin deocamdată, din motive politice care țin de dezacordurile interne față de Ucraina. Republicanii au blocat în Camera Reprezentanților pachetul de 106 miliarde de dolari propus de administrația Biden, din care ucrainenii urmau să cumpere armament occidental și muniție, iar Viktor Orbán, premierul antioccidental al Ungariei, revizionist, pro-Rusia și pro-China, tocmai a blocat la Bruxelles adoptarea sprijinului de 50 de miliarde de euro și amenință în continuare cu blocarea lărgirii UE, a Spațiului Schengen, a ajutorului pentru Ucraina, a aderării Suediei la NATO și a tot ce mai poate bloca Ungaria în lumea occidentală, sprijinind indirect interesele Moscovei.

Încercările de deblocare a procesului politic de adoptare a acestor pachete de asistență financiară, la Bruxelles și Washington, se vor relua desigur în ianuarie, existând o fereastră de maxim 2-3 luni pentru adoptare (cu unele compromisuri între părți, de exemplu la pachet cu măsuri mai dure anti-imigrație în SUA, cerute de republicani), înainte de intrarea în campaniile electorale propriu-zise din UE și SUA, când politicienii nu vor mai împărți banii din taxele plătite de alegători, pentru războaie externe. 

Stocurile de arme și muniții par să fi ajuns la nivel critic inclusiv în depozitele țărilor NATO iar producția europeană de armament se relansează greu, cu ezitări și îndoieli de tipul „ce o să facem după războiul din Ucraina cu noile capacități de producție, are rost să investim acum atât de mult și să rămânem cu ele?” Coreea de Nord singură a livrat mai multe obuze Rusiei decât întreaga UE. Până în martie anul viitor, promisiunea europenilor de a livra un milion de obuze pe format NATO ucrainenilor nu se va realiza nici pe jumătate, așa cum a fost deja recunoscut de Comisia Europeană. În SUA, producția de armament și muniție s-a relansat într-adevăr anul acesta, dar acolo intervine în schimb problema politică a dezacordului republicanilor de a mai susține Ucraina.

Opinia publică occidentală dă semne și ea că „a obosit” și ar vrea să se termine războiul. Exact ce a sperat Putin de la începutul invaziei. Pacea pare pentru mulți mai importantă decât victoria oricum improbabilă a ucrainenilor, respectiv înfrângerea exemplară a Rusiei. Există încă un sprijin important pentru Ucraina, dar el este tot mai redus iar pe alocuri tinde să se piardă „masa critică”. În țări central-europene precum Austria, Ungaria, Slovacia, există deja o opoziție explicită pentru continuarea sprijinului financiar-militar pentru Ucraina. Inclusiv fermierii și camionagiii polonezi, deci dintr-o țară care susține tradițional Ucraina, încep să exprime nemulțumiri vehemente față de apariția concurenței produselor ucrainene mai ieftine. Nici în SUA lucrurile nu stau mult mai bine, sondajele de luna trecută arătând că o majoritate relativă de 41% dintre americani consideră că „Statele Unite fac prea mult pentru Ucraina”[1] (procentaj în creștere continuă, din 2022 încoace), comparativ cu 25% care consideră că fac „prea puțin” și 33% care afirmă că „ajutorul este suficient”. Cetățenii cu simpatii pentru Partidul Democrat susțin Ucraina într-o măsură mult mai mare decât votanții republicani iar influența lui Donald Trump și a facțiunii MAGA (Make America Great Again) asupra celor din urmă se vede ușor.

În fine, anul electoral 2024, cu alegeri în SUA, UE și Marea Britanie, va însemna concentrarea interesului alegătorilor, guvernelor și liderilor politici occidentali pe problemele interne economice și sociale, ceea ce va duce inevitabil la scăderea sprijinului financiar-militar pentru Ucraina după martie-aprilie. O eventuală realegere a lui Donald Trump la Casa Albă sau o creștere semnificativă a partidelor naționaliste anti-imigrație în Parlamentul European, ambele scenarii, din păcate, nu doar posibile ci și probabile, vor trage frâna sprijinului pentru Ucraina și după anul electoral 2024. Oficial, războiul ar putea continua pe toată durata anului 2024, cu intensități diferite, dar 2025 ar putea fi anul în care Kievul, rămas fără sprijin și cu Trump la Casa Albă, să fie nevoit să discute în condiții grele cu Moscova, dacă ceva semnificativ nu se schimbă în următoarele luni în dinamica electorală din SUA.

Având în vedere cei cinci factori de mai sus, care vor acționa cumulativ în 2024-2025, o evaluare politico-militară realistă ne poate indica de pe acum faptul că Ucraina va pierde de facto teritorii în acest război. Nu știm deocamdată dacă le va pierde și de jure (pentru că acest lucru va depinde de acceptarea oficială de către Kiev a unor compromisuri dureroase), însă, chiar și fără acceptarea de către Kiev a noii realități (așa cum nu au acceptat oficial pierderea Crimeii în 2014), apariția unor teritorii ocupate definitiv de armata rusă va crea un alt mare impediment – imposibilitatea integrării în UE a Ucrainei, cu teritorii ocupate militar de Rusia.

Nevoia de clarificare juridică internațională a situației teritoriale complicate a Ucrainei după război și problemele structurale care vor necesita costuri economice de integrare europeană uriașe (evaluate preliminar la 186 de miliarde de euro), plus apariția a încă 40 de milioane de cetățeni cu pașapoarte și drepturi europene, provenind dintr-o țară săracă și coruptă, într-un context politic european în care se întăresc vocile naționaliste și protecționiste în statele membre, ne conduc spre concluzia realistă politic că Ucraina nu va adera la Uniunea Europeană în formatul actual al UE, ci eventual, după o perioadă care va depăși 10 ani, într-un cadru european reformat, diluat, care ar permite diferențieri de statut și drepturi între statele membre. Mai important și mai fezabil pentru Ucraina decât aderarea la UE pare să fie obținerea de garanții de securitate după război, pentru teritoriul rămas independent. Aderarea la NATO este mai aproape și mai posibilă pentru Ucraina decât cea la UE, referindu-ne la teritoriul care va rămâne neocupat de Rusia.

A asuma că Ucraina nu va adera la această UE, așa cum o știm astăzi, nu este nici plăcut și nici ușor, dar aceasta este realitatea și nu ne dorim să ajungem ghidați în analizele noastre de wishful thinking, care duce întotdeauna la ratarea obiectivelor și la politici nesustenabile.

Să continuăm raționamentul, în baza celor deja discutate. Pentru a avea speranțe la aderare până în 2030, Republica Moldova va trebui să se decupleze în anii viitori de Ucraina și cred că oricum la asta se va ajunge, după ce vor începe evaluările individuale ale statelor candidate. Chiar și decuplată de Ucraina, aderarea Republicii Moldova la UE până la sfârșitul acestui deceniu va depinde de un cumul de cinci factori:

  1. Reformele și mai ales evoluțiile politice și electorale din Republica Moldova, cu accent pe recâștigarea (obligatorie) a alegerilor prezidențiale din 2024 și parlamentare din 2025 de către actuala conducere. Orice schimbare de direcție la nivelul Președinției, majorității pro-europene din Parlament și Guvernului ar produce înghețarea de facto a negocierilor cu Comisia Europeană. Să ne amintim că Serbia este stat candidat din 2012 și a început negocierile de aderare acum 10 ani, fiind, cu o conducere politică duplicitară la Belgrad, cu multe accente pro-Rusia, foarte departe de aderarea la UE… Dacă în ceea ce privește realegerea Maiei Sandu în noiembrie șansele sunt mari (deși va avea nevoie de sprijinul suplimentar al unei a doua forțe politice în turul al doilea), pentru alegerile parlamentare din 2025 problema majorității pro-europene este majoră, având în vedere că partidul de guvernământ PAS a ajuns la doar 25%.
  2. Evoluțiile politice și electorale din UE și menținerea opțiunii pro-lărgire la nivelul întregii Uniuni. Sunt de urmărit alegerile europene din 6-9 iunie 2024 dar și alegerile din statele membre între 2024-2027, decisive. Forțele politice naționaliste sunt în creștere cam peste tot iar lucrul acesta se va reflecta în structura viitorului Parlament European. Să vedem, de asemenea, orientarea viitoarelor guverne din Olanda și Austria, să vedem coaliția din Germania după alegerile din 2025, sau cine câștigă alegerile prezidențiale din Franța în 2027 etc. Nu mai vorbim de Ungaria și Slovacia. Pentru ca procesul să se finalizeze cu succes, este nevoie, așa cum știm, de unanimitate, inclusiv la ratificarea unui eventual Tratat de Aderare. Greu, foarte greu de conceput în momentul de față o asemenea unanimitate. Tot la acest punct rămâne de clarificat ce reforme doresc Franța, Germania, Olanda etc. (țările din nucleul european central) să adopte în organizarea și funcționarea UE înainte de aderarea a noi state membre și dacă aceste reforme necesită sau nu revizuirea Tratatului de la Lisabona. Am îndoieli serioase că revizuirea TUE va fi posibilă la orizontul acestui deceniu, dar discuția necesită o analiză substanțială separată.
  3. Rezolvarea problemei Transnistriei, într-un fel sau altul, pentru a nu mai exista niciun fel de neclarități juridice privind teritoriul asupra căruia Chișinăul exercită deplina sa suveranitate și în care se va aplica legislația europeană. Este limpede că nu pot adera la UE teritorii pe care se află armata rusă de ocupație (valabil deopotrivă pentru Ucraina și Georgia). Foarte interesantă și de dezbătut sugestia Președintei Maia Sandu privind o eventuală „aderare în doi pași” (după modelul aderării Ciprului în 2004), prima dată cu teritoriul dintre Prut și Nistru, apoi (cine știe când și dacă…) cu Transnistria. Ar fi o formă elegantă și discretă de a scăpa de Transnistria, practic. Dar nu avem deocamdată indicii dacă soluția propusă este fezabilă politic și juridic sau nu. Ar mai exista varianta reintegrării economice pașnice a Transnistriei, cu dispariția de la sine a regimului separatist de la Tiraspol (foarte puțin probabilă), sau varianta militară propusă de Kiev Chișinăului, respinsă de Președinta Maia Sandu.
  4.  Deznodământul războiului din Ucraina. Actualul război reprezintă în continuare o amenințare majoră, existențială, pentru Republica Moldova, și până nu vedem unde se va opri armata rusă nu se vor putea lua decizii privind lărgirea UE.
  5. Relațiile între marile puteri după încheierea războiului din Ucraina, inclusiv pachetul de înțelegeri și aranjamente internaționale (globale și regionale) care vor guverna ordinea politică post-război, cu accent pe relațiile dintre SUA, UE, Germania, Franța, Rusia și China. În mod particular, o importanță deosebită o va avea orientarea noii administrații a SUA, începând din ianuarie 2025, și tipul de relație bilaterală pe care Președintele reales al SUA (indiferent dacă va fi Joe Biden sau Donald Trump, vorbim de un președinte reales) va dori să o aibă cu Moscova, în perspectiva marii confruntări strategice pentru supremație globală dintre SUA și China, care este inevitabilă.

Acestea sunt cele cinci aspecte decisive, fiecare în parte de neocolit, de care vor depinde perspectivele aderării la UE a Republicii Moldova, obligatoriu decuplată de Ucraina, până în 2030, în cel mai fericit, scurt și optimist scenariu de integrare. Șansele sunt mici pentru „alinierea deplină a astrelor”, dar există. Chiar și fără garanția unei aderări finale depline, perioada de preaderare, care a început deja, va fi însă una foarte benefică, prolifică și fructuoasă pentru Republica Moldova, o perioadă cu oportunități de reforme pe toate planurile și accesare de fonduri importante, o perioadă care va transforma cu siguranță în bine mica republică de peste Prut, așa cum perioada de preaderare a României (2000-2006) a fost probabil cea mai fastă perioadă din istoria noastră, cu cele mai accelerate reforme și cea mai rapidă dezvoltare.

Pentru a evita dezamăgiri ulterioare cu efecte politice catastrofale pentru Europa și Proiectul European, deopotrivă în Vest și în Est, ar fi de dorit să trecem treptat de la sloganuri maximale la o evaluare politică realistă și să apreciem mai mult chiar și pașii mai mici pe care îi putem face într-o anumită etapă istorică. Trecerea de la sloganuri la realism politic nu înseamnă abandonarea valorilor în care credem și a marilor idealuri ale Proiectului European, ci abandonarea naivităților, a wishful thinking, ipocriziilor, tăcerii asupra adevărurilor inconfortabile din politica europeană și a conformismului politico-diplomatic, în care ne imaginăm că lucrurile se vor mișca neapărat în direcția dorită doar pentru că noi ne dorim asta. (contributors.ro)

Valentin NAUMESCU

[1] https://news.gallup.com/poll/513680/american-views-ukraine-war-charts.aspx