Tragedia de la clubul Colectiv este departe de a se încheia. De la fatidicul sfârşit de octombrie, în fiecare săptămână părăsesc această lume tineri răniţi, suflete chinuite pe patul de spital.

În primele zile ale tragediei am asistat şocat la un val de reacţii ale oamenilor bisericii - de toate confesiunile - care, în loc să fie aproape de oameni, de victime şi familiile lor, i-au împuns cu degetul acuzator în spaţiul public: ce au căutat acolo, în beciul ăla, să asculte muzică satanistă?!; nişte boschetari drogaţi; locul tinerilor nu este în cluburi, ci în mijlocul naturii, al lui Dumnezeu şi în biserici; Dumnezeu i-a luat la El, iar noi cei rămaşi trebuie să ne pocăim; nişte păcătoşi care şi-au primit pedeapsa etc. Dintre toate a durut cel mai mult absenţa reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe, biserica neamului. Care în alte momente, chiar şi în cele electorale, spre exemplu, nu întârzie să fie prezentă prin diverşi reprezentanţi. Reacţia opiniei publice a fost pe măsură, extrem de critică, iar ratarea momentului de a fi aproape de oameni în clipele fierbinţi ale catastrofei a fost recuperată stângaci şi cam nervos de Patriarhul Daniel - noi ne rugăm în biserici, iar lumea să facă bine să nu dea lecţii Bisericii, ci să înveţe catehismul, să vină la biserici şi să se roage, nu să bată cluburile. Reţineţi apoi că în primele zile de manifestaţii din Capitală, Jandarmeria a interzis protestatarilor accesul către Patriarhie!

Departe de mine intenţia de a lovi în Biserică, dar trebuie constatat că aceste lucruri s-au produs în mod real. Iar Biserica nu este infailibilă decât ca păstrătoare a Adevărului şi a misiunii sale de căpătâi - mântuirea sufletelor. În treburile lumeşti este la fel de supusă greşelii precum oamenii, iar ortodoxia, care nu acceptă (corect, de altfel) sub nicio formă teza "infailibilităţii papale", este la fel de supusă erorilor, abuzurilor şi ezitărilor în treburile ei lumeşti. A nu accepta acest lucru nu este oare doar o probă de vanitate deşartă?!

De-a dreptul fioroase au fost apoi ieşirile publice ale unor pastori neoprotestanţi, mult mai "contondenţi" pe internet. Sunt pline site-urile "creştineşti" de predici în care ni se arată talpa iadului, ni se spune că suntem nişte păcătoşi care ne vom primi şi noi porţia de foc aici pe pământ, dacă nu ne vom pocăi. Păi cum rămâne cu Judecata de Apoi, o devansăm?! Aberaţia finală care mi-a fost dat să o aud este că "Dumnezeu i-a luat la El" pe acei nefericiţi şi ghinionişti tineri. De parcă Divinitatea nu are nimic mai bun de făcut decât să lucreze prin intermediul unui primar sictirit de cetăţeni şi poate corupt, a unor artificieri incompetenţi, a unor patroni iresponsabili, în fine, prin acţiunile unor oameni să provoace o tragedie care a condus la suferinţă fizică şi morală câteva sute de oameni şi a îndoliat o ţară întreagă.

A mai fost reacţia arhiepiscopului romano-catolic Ioan Robu, poate singurul care a avut o reacţie normală, cerând iertare lui Dumnezeu pentru ce s-a întâmplat - fiind vina oamenilor, nu a Lui: "Ar trebui să ne fie ruşine, nouă tuturor şi guvernelor, şi instituţiilor statului, şi bisericilor  că n-am schimbat ceva în ţara noastră în 25 de ani şi ne pare rău (...) Nu Dumnezeu a îngăduit această tragedie". O poziţie firească, cu excepţia poate a acelei culpabilizări generale "nouă tuturor", care nu se poate susţine prin însăşi natura ei, vinovaţi cu toţii şi niciun vinovat...

Evident, nu este vina bisericilor pentru producerea acestei tragedii, dar reprezentanţii lor, într-o tristă majoritate, au ratat apropierea de oameni, au uitat să fie smeriţi şi blânzi, au uitat compasiunea. Au preferat să ne facă cu degetul, să ne amintească că ne merităm soarta de păcătoşi, când noi aşteptam să ne amintească de iubirea, lumina şi blândeţea Christică. "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", nu-l judeca că are cine să o facă. Nu-l vorbi de rău pe cel ars din prostia şi lăcomia oamenilor, spre disperarea familiei sale care îl vrea în viaţă. "Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu", este porunca Celui care şi-a dat viaţa pe cruce pentru noi - iar măsura iubirii pentru cineva este măsura sacrificiului pe care eşti în stare să-l faci pentru acea persoană. Iisus şi-a purtat crucea grea de lemn aspru pe spate, torturat, dar plin de iubire, însă astăzi unii poartă cruci de aur bătute în pietre scumpe pe pieptul gol de iubire şi compasiune.