Dincolo de cifre, bune de fixat în tabele excel, de exerciţii de sugestie pozitivă venite de la bancheri, analişti, experţi, guvernanţi, starea românilor e una critică. Avem cu 150.000 de angajaţi mai puţin faţă de acum doi ani, asta în condiţiile unei absenţe a datelor din zona economiei gri şi negre. Paralel cu prăbuşirea din ţară, mai gravă pare a fi epuizarea resurselor românilor din străinătate. Suma trimisă de ei în ţară a scăzut la jumătate faţă de 2007-2008. Blocajul e total, ei n-au la ce să se mai întoarcă, pe ai lor nu-i mai pot duce acolo, de trimis bani, tot mai puţin sau chiar deloc.

Acum e rău şi dincolo, dar, cu toate acestea, crizele capitalismului, oricât de dureroase, vin şi trec, lucru pe care românii de afară l-au înţeles, preferând să nu se întoarcă în ţară. Şi deşi mulţi invocă cotele alarmante ale şomajului din Spania, Grecia, Portugalia, Irlanda, să nu uităm că vorbim de ţări care dincolo de acuta criză economică prin care trec, au nivelul de bază al unor state civilizate. Ca să faci infrastructură sau instituţii funcţionale pentru cetăţean nu e nevoie de economia Americii, ci de responsabilitate şi bun simţ naţional. Cu toate că la ei nu e nevoie de un prag elementar al revoltei pentru că n-au disfuncţii la tot pasul, ca noi, cuţitul împroaşcă deja sângele revoluţionar al unora, înainte să ajungă la os. Tinerii spanioli, intitulaţi „Los indignados", protestează fără a fi afiliaţi politic şi, culmea, deşi, de regulă, protestul social e asimilat stângii, de data asta vorbim de contestarea unui guvern spaniol stângist, falimentar politic. La noi, dacă ar exista aşa ceva, ar apărea imediat scenariile. Teoriile conspiraţioniste sunt bune în cazul ăsta pentru a scuza laşitatea multora. Uneori nu mai e nevoie să stea nimeni în spatele nemulţumirii decât indignarea de-a fi călcat în picioare de un sistem de mafioţi care au provocat criza şi care ies basma curată din ea, pe spinarea celorlalţi. Ba chiar mai mult, servesc pe post de bonus şi nişte gloanţe de cauciuc celor care îndrăznesc să se indigneze. Un asemenea protest ar fi de neimaginat acum în România, care e drept că are o tradiţie fabuloasă de înăbuşire a rebeliunilor. Probabil că suntem ţara care se mobilizează cel mai bine în asemenea momente. Pe cât de absentă e voinţa politică românească în planul constructiv, pe atât de bine funcţionează negarea civică. Noi n-avem în spate gloanţe de cauciuc, ci bâte de miner. Dar pe lângă subconştientul colectiv inhibat, apatia şi egoismul şmecher anulează şi ele orice revoltă. Egoismul nostru proverbial ne slăbeşte la nivel colectiv. Românii au forţă doar pe cont propriu. Dar aceasta e o dovadă de debilitate organică. E ca şi cum am zice că atunci când se măreşte ficatul e un semn de dezvoltare, de forţă. Această hipertrofiere a unei părţi semnifică un organism bolnav, dovada unei slăbiciuni, nu a forţei. Potentaţii zilei în România care au acumulat enorm de multă forţă arată cât de şubrezit e organismul naţiei. Dacă aşa ar arăta un sfert din marii magnaţi ai unei ţări din vest, în 24 de ore s-ar declanşa o revoluţie până în ultimele străduţe din ultimele oraşe. Anticorpii s-ar declanşa imediat, ucigând bacteriile. Dar, cu toate acestea, românii n-au tineri furioşi şi indignaţi. Majoritatea devin carne de tun pentru joburi sezoniere studenţeşti la diverse multinaţionale, pentru care angajatul e doar un număr de legitimaţie. Aparent, e bine, mai fac şi ei un ban. Aşa ar fi, dacă după aceste experienţe preliminare ar putea intra, după absolvire, într-o progresie profesională normală, dar dimpotrivă îi aşteaptă ori hăul ameţitor al şomajului, ori perspectiva de-a deveni parte din larga forţă de muncă ieftină a ţării. Astfel că revolta se transformă în resemnare.

Multe pot fi explicaţiile pasivităţii noastre, de la cele istorice, la cele genetice. N-avem organ pentru revoltă, cel mult indignarea în papuci de casă, în faţa televizorului. În schimb, avem pentru circ, scandal şi exhibiţionism. Ceea ce arată că suntem de departe cea mai bananieră ţară din Uniunea Europeană.