Ne-am obişnuit ca în România să se întâmple de toate, situaţie care a dus cu timpul la o scădere a capacităţii de reacţie. Faptul că o elevă româncă de 15 ani, din Covasna, a ajuns să fie ameninţată atât de conducerea şcolii, cât şi de persoane private pentru că a purtat o bentiţă tricoloră în "sfânta" zi de 15 martie, ziua maghiarimii, arată terenul pierdut de români în propria lor ţară. Şi alţi colegi ai ei au purtat însemne tricolore de 15 martie, dar ea se pare că a "recidivat", ceea ce a stârnit şi mai tare discriminarea la care sunt supuşi românii în Harghita şi Covasna. În aceste condiţii în care românii au ajuns să fie ai nimănui, în propia lor ţară, aproape că-i înţelegi pe cei care vorbesc de autonomie. Oamenii se simt puternici acolo, stat în stat, terorizează români, de ce n-ar pretinde tot mai multe? 

De fiecare dată când s-a abordat delicata relaţie româno-maghiară, discursul a încremenit mereu într-un clişeu mincinos. Şi anume acela că politicienii bagă zâzanie pentru a-şi crea electorat, când de fapt oamenii simpli n-au nimic unii cu ceilalţi. Sigur că şi politicienii pun paie pe foc, dar asta înseamnă că focul există, că arde mai mocnit sau cu vâlvătaie, el tot există. Sunt nenumărate incidentele din zonele cu populaţie maghiară semnificativă, unde au avut şi continuă să aibă loc şicane care confirmă  tensiunea latentă dintre cele două părţi. E falsă ideea cum că totul e la nivel de politicieni. Aceştia miros întotdeauna  prada electorală şi se aruncă asupra ei, dar conflictul istoric există şi nu l-a inventat nimeni. Însă dacă de-o parte maghiarimea războinică vine cu insolenţa de-a sfida statul faţă de care are obligaţii, dar care îi şi oferă  drepturi cu nemiluita, de cealaltă parte avem şi datul din umeri tipic românesc. Ne tot spun paiaţele noastre politice că e bine să ne purtăm cu mănuşi şi să fim concesivi cu partea maghiară belicoasă ca să nu avem probleme cu Europa. O minciună ordinară. Nici măcar o singură dată Europa nu ne-a arătat degetul pe această temă. O dată, pentru că respectăm drepturile acestei minorităţi, iar în al doilea rând, la nivel european sunt probleme mai importante. Nu cu asta să ne facem noi griji faţă de Europa, ci cu banditismul politic care-i cuprinde fără discriminare atât pe politicienii noştri, cât şi pe cei maghiari. Dar vinovăţia clasei politice româneşti vine şi din faptul că au suflat în fundul UDMR-ului, doar-doar va intra mereu în Parlament ca să poată fi înjghebată o majoritate. Sunt cei mai buni parteneri de guvernare, cu ei nu te cerţi, iar de rupt alianţe de guvernământ nici poveste. Anul trecut exista şansa ca această formaţiune artificială, care în mod normal n-ar trebui să existe, să nu intre în Parlament. Culmea, Traian Băsescu a trădat o panică şi o anxietate la fel de mare cu cea a udmr-iştilor, ieşind pe internet cu un filmuleţ în care îndemna cetăţenii din Harghita şi Covasna să iasă la vot. Ăştia suntem noi, iar cu politicieni de această factură, rezultatele sunt pe măsură. Pe de-o parte, această realitate de la firul ierbii dintre români şi maghiari ar trebui pusă pe tapet şi de politicieni români din Ardeal, dar nu în stil de clovnerie gen Vadim-Funar. Din păcate, nu există o poziţie serioasă, responsabilă, cu argumente, pe acest subiect. Cât îi priveşte pe politicienii de dincolo de Carpaţi, ei nu înţeleg nimic din ce se întâmplă aici. Şi chiar dacă există reacţie, cu atitudinea tipică de maimuţoi sudişti care, în afară de ironii ieftine şi glumiţe, nu sunt buni de nimic, rezultatul e acelaşi.