Şi acest Campionat European a fost un bun prilej pentru noi, ca români, de a ne putea vedea în oglindă, propriile dimensiuni ale mentalului nostru colectiv. Metehnele noastre străvechi ne-au învins şi de această dată. Egoismul jocului la rezultat al lui nea Piţi, care s-a gândit în primul rând să nu se facă el de râs, şi abia apoi l-a preocupat fotbalul etalat de echipă, trădează acea lipsă istorică la români, a unităţii de echipă şi a solidarităţii. Această dezbinare este ilustrată şi în alte contexte de viaţă.

Să ne gândim nu mai departe la diaspora românească, care este lipsită de orice coeziune şi prin urmare de orice capacitate de a face lobby românesc. Mulţi ar putea combate aceste acuze, spunând că românii sunt mai puţin egoişti şi individualişti decât occidentalii, deoarece sunt mai prietenoşi, sunt calzi, ospitalieri şi nu au acea răceală şi distanţă tipică occidentalului. Aparenţele pot fi înşelătoare din nou, pentru că, într-adevăr, la prima vedere lucrurile aşa par. Din păcate, viaţa şi experienţa demonstrează că apropierea dintre români nu are la bază nevoia de solidaritate sau respectul reciproc, ci, dimpotrivă, dorinţa de-a fi cât mai aproape şi de-a-l cunoaşte cât mai bine pe cel a cărui capră trebuie omorâtă, şi care nu e altcineva, decât propriul vecin. Prietenia şi apropierea dintre români sunt superficiale, iar ele pot lesne degenera în cea mai cruntă duşmănie. În ceea ce priveşte nevoia de prietenie, mai trebuie spus că ea, de regulă, funcţionează pe verticală. Cu alte cuvinte, respectul şi prietenia sunt dictate de scara ierarhică. De fapt e vorba de o linguşeală libidinoasă la adresa superiorilor, răzbunată mai apoi, în stil de vătaf, printr-o biciuire a celor mai slabi ca el.
Dincolo de toate acestea există o permanentă stare de nervozitate şi agitaţie la români, care este de cele mai multe ori un bun substitut al activităţii reale. Agitaţia e semnul lipsei de organizare, la fel cum permanenta urgenţă la români e semnul lucrului nefăcut la timp. În pofida acestor date, românul afirmă sus şi tare că este mare patriot. Patriotismul românesc e de cele mai multe ori un surogat, o nevoie de-a umple cu ceva vidul individual. Nu are absolut nimic mobilizator şi unitar şi este mai tot timpul orientat spre trecut. La noi, naţionalismul este unul de Muzeul Satului sau de Tezaur folcloric, nimic cu valoare prezentă, nimic aici şi acum. A fi patriot pentru alte naţii are o conotaţie războinică, progresistă şi nu doar una de conservare a specificului. Poţi să fii naţionalist şi făcând autostrăzi, nu doar bătându-te pe picioare şi cântând cât te ţin bojocii, că noi suntem români şi că trebuie să ne deşteptăm, de parcă interesează pe cineva faptul că noi de abia de acum urmează să ne deşteptăm. Până vor învăţa românii să stea cu şira spinării nestrâmbată şi să poată privi în ochi pe orişicine, unii dintre noi s-ar putea să nu mai fie pe aici. Ţara şi neamul sunt eterne, dar viaţa omului e scurtă, iar dacă atâta câtă e nu e trăită în demnitate şi respect, atunci se reduce la o simplă vieţuire şi nimic mai mult.

Se spune că, în Spania, dacă-i arunci unui cerşetor câţiva pesetas, se uită la tine de parcă-ţi face o favoare că ţi-i ia. Cu asemenea mândrie se ajunge într-o finală şi nu cu filozofia capului plecat. Cel care şi ca cerşetor e demn, poate să ajungă oricând rege...