Existenţa geto-dacilor în cununa Carpaţilor şi în jurul lor este atestată de descoperirile arheologice încă din perioada de început a epocii bronzului, ei făcând parte din marea familie a indo-europenilor. Părintele istoriei, Herodot, arată că, în anul 514 î.e.n, singurii care s-au opus cu dârzenie armatei persane condusă de Darius I au fost "geţii, cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci". Bogăţiile solului şi ale subsolului acestui ţinut au atras, însă, râuri de invadatori, printre care macedonieni sub Filip al II-lea şi Alexandru cel Mare ale cărui oşti "trebuiau să culce înaltele holde de grâu cu lăncile, ca să-şi facă drum".

 

Deoarece Imperiul Roman a intrat într-o perioadă grea, avea nevoie de o expansiune economico-teritorială într-o regiune bogată ca Dacia, prima încercare de invadare a acestui teritoriu având loc în secolul al doilea î.e.n. fiind zădărnicită de triburile geto-dace.

Devenind din ce în ce mai evident, pericolul roman determină închegarea unităţii triburilor geto-dace sub conducerea lui Burebista, sub forma unui stat de tip tribal cu caracter militar. Burebista (82-44 î.e.n) a închegat o mare împărăţie, aducând sub stăpânirea geto-dacilor populaţii vecine, statul său întinzându-se de la Pontul Euxin (Marea Neagră) până la Dunărea panonică şi din Carpaţii Păduroşi până la trecătorile din Balcani. În anul 48 î.e.n., împăratul roman Cezar porneşte război împotriva lui Burebista, dar între timp acesta este asasinat (44 î.e.n.), căzând victimă unui complot al nobilimii separatiste.

De la Burebista până la Decebal au mai fost câţiva regi daci (Cotiso în Banat şi vestul Olteniei, Dicomes în Muntenia ş.a.m.d.), dar cel ce a realizat centralizarea statului geto-dac, pentru a putea face faţă pericolului imperiului roman, care râvnea la aurul din Munţii Apuseni, a fost marele strateg, abilul diplomat şi bunul administrator, Decebal, hotarele statului său întinzându-se din Banat până în Oltenia, Muntenia, Transilvania şi vestul Moldovei.

Împăratul Traian se pregăteşte minuţios de războiul cu Decebal, astfel că la 31 martie 101 e.n., armata romană, formată din 150.000 de luptători, atacă Dacia pe la Berzobis (Berzovia) şi pe la Mehadia, prima ciocnire între cele două armate având loc la Tapae, încheiată cu pierderi grele în rândul romanilor. A doua şi cea mai mare bătălie are loc la Adamclisi, unde romanii ies biruitori, printre condiţiile de pace impuse de Traian, fiind şi cedarea unei părţi din Dacia (Banatul, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei), Decebal rămânând doar cu Tansilvania. Cei doi beligeranţi nu vor respecta, însă, acest tratat şi se pregătesc de luptă, astfel că la 4 iunie 105 e.n. începe al doilea război daco-roman, care se va încheia la 11 august 106 e.n. (adică acum exact 1904 ani) cu înfrângerea lui Decebal chiar în cetatea Sarmisegetuzei, acesta retrăgându-se în nordul Transilvaniei, unde se mai dă o ultimă bătălie pe care o pierde, iar pentru a nu cădea în mâinile romanilor îşi retează gâtul cu sabia. Şi Decebal a fost trădat tot de nobilime.

După înfrângerea lui Decebal, Traian a reorganizat regatul, creând o mare bază militară pentru apărarea ţinuturilor cucerite. În urma războiului al II-lea cu Traian, geto-dacii au început să coboare din munţi (unde se retrăseseră) la vetrele lor din vale iar, împreună cu coloniştii, numărul lor atingea 1.000.000 de locuitori, ceea ce infirmă ipoteza nimicirii totale a populaţiei geto-dace şi a transformării provinciei într-o "terra-deserta" prin alungarea geto-dacilor peste hotare, fiindcă învingătorii aveau nevoie de ei ca braţe de muncă în agricultură şi minerit.

 

Această ipoteză greşită şi voit şovină este combătută şi de faptul că din rândul populaţiei geto-dace s-au ridicat ulterior împăraţi romani ca: Regallianus (260 e.n.), Galerius (293-311 e.n.), Maximinus Daia (305-313 e.n.) care se mândreau cu originea lor dacică... (va urma)