În genere, teoria economică divizează activităţile umane în două categorii: productive şi neproductive. Sunt considerate productive (în mod restrictiv) doar acele activităţi umane care produc venit naţional. Pornind de la această teorie, care astăzi este combătută şi reconsiderată, sănătatea şi învăţământul au fost incluse în sfera activităţilor neproductive, fără a se ţine seama de utilitatea şi rolul lor specific în societate.

Astfel, serviciile medicale au rolul de a menţine şi apăra sănătatea oamenilor, de a contribui la refacerea forţei de muncă, care face parte din forţele de producţie producătoare de venit naţional. Munca medicului contribuie la scurtarea duratei de reintegrare în producţie a cetăţenilor, iar prin activitatea profilactică de prevenire desfăşurată în acest sector se evită scoaterea din producţie a oamenilor. Activitatea medicală asigură vigoarea şi starea sănătăţii forţei de muncă, care este supusă unui proces continuu de uzură, ceea ce reclamă refacerea capacităţii de muncă a oamenilor, atât din punct de vedere fizic, cât şi intelectual, aportul medicinei la aceasta fiind substanţial. Se poate spune, fără a greşi, că activitatea medicală constituie un factor care participă în mod specific la sporirea venitului naţional, iar medicul, care dăruieşte oamenilor sănătate, este un "lucrător productiv" cu o pregătire specială, obţinută prin îndelungaţi ani de studiu continuu şi perseverent, ceea ce presupune cheltuieli financiare suplimentare importante ce nu pot fi susţinute din salariile ridicol de mici ale medicilor şi ale întregului personal sanitar, în raport cu responsabilitatea muncii lor şi a specificului acestei munci, medicul trebuind să fie disponibil în orice situaţie care necesită prezenţa lui la orice oră din zi şi noapte, dar şi în raport cu salariile altor categorii socio-profesionale. În afară de aceasta, statutul medicului presupune o anumită prestanţă pe care trebuie să o afişeze în mediul său de muncă şi în societate, pentru a se bucura de respectul şi încrederea bolnavilor. Dar subfinanţarea sistemului sanitar este sub limita celor mai modeste exigenţe, ceea ce face ca serviciile medicale, pe toate treptele, (medicina de familie, ambulatoriu, spital) să fie departe de cerinţe şi necesităţi. Cu un stetoscop şi cu un tensiometru nu se poate face medicină în cabinetele medicilor de familie şi în policlinici, dar nici spitalele nu au o situaţie prea bună din punct de vedere al dotărilor şi al asigurării cu personal şi cu medicamente, fără să mai vorbim de condiţiile de "cazare", de grupurile sanitare şi de igiena din saloane (personalul de curăţenie a fost drastic redus din lipsă de bani). Subfinanţarea sistemului de sănătate a dus la o situaţie de-a dreptul de neconceput, ajungându-se până la a se programa bolnavii pe zile şi ore, ca şi cum boala poate fi programată. Şi asta în timp ce se spune că apărarea şi asigurarea sănătăţii oamenilor este un drept şi nu un privilegiu. În ceea ce priveşte învăţământul, părerile sunt împărţite, unii economişti susţin că este productiv numai învăţământul care se desfăşoară la locul de muncă în întreprinderi; alţii susţin că învăţământul este "un serviciu predominant neproductiv", deoarece este cu precădere "consumator" şi că numai munca şi practica în producţie din perioada învăţământului ar fi productive, iar alţii (la care subscriu) că întregul învăţământ care pregăteşte forţă de muncă este productiv, deoarece această forţă de muncă va contribui la sporirea venitului naţional, astfel că investiţiile cu pregătirea elevilor şi studenţilor vor putea fi recuperate mai repede. Creşterea gradului de participare a învăţământului şi cercetării ştiinţifice la producţia materială sporeşte forţa productivă a acesteia, influenţând-o semnificativ şi în mod real, deoarece producţia avuţiei naţionale depinde din ce în ce mai mult de bogăţia spirituală a membrilor societăţii, de gradul de educaţie şi de instruire al acestora. Statul trebuie să facă distincţie între munca utilă din punct de vedere social şi munca inutilă, care se desfăşoară în unele instituţii şi organizaţii sociale şi politice, care nu-şi justifică utilitatea. De asemenea, este neîndoielnic că atât sănătatea, cât şi învăţământul sunt mult mai productive şi mai utile decât activitatea unor întreprinderi care produc bunuri pentru care nu există cerere pe piaţă, bunuri de proastă calitate sau dăunătoare sănătăţii oamenilor. Sperăm că aceste argumente economice, prezentate succint, vor fi suficiente pentru ca sănătatea şi învăţământul să nu mai fie tratate ca nişte "cenuşărese", deoarece ambele participă în mod specific la sporirea venitului naţional, din care li s-ar cuveni o cotă-parte mai mare. Este cazul să se pună capăt jafului şi risipei din economie, iar banii să fie judicios repartizaţi, în funcţie de importanţa şi utilitatea sectoarelor de activitate care trebuie urgent curăţate de toţi paraziţii.