Există o tentaţie păguboasă de a compara protestele din acest ianuarie cu cele din decembrie, de acum 23 de ani. Revoluţionarii prăfuiţi au ieşit în stradă, asemeni celor lecuiţi de droguri, dar cărora le revine o poftă nebună de senzaţii, doar la vederea unui pliculeţ cu zahăr tos. În vene începe să le pulseze freamătul străzii, dar vremurile s-au schimbat şi ei par arătări din altă lume. Lângă ei au apărut tineri plini de elan, dornici să-şi facă revoluţia lor, deşi vremurile s-au schimbat, iar ei nici măcar nu au băgat de seamă.

Din această nostalgie a străzii, din acel decembrie care a scos România în pieţe apar clişee uitate - ieri, protestatarii nemulţumiţi vorbeau de dictatură şi recucerirea televiziunii publice. Dar vremurile s-au schimbat, televiziunea nu mai trebuie luată cu asalt, sau apărată de terorişti. Trebuie doar bine scuturat un Consiliu de Administraţie, prea la cheremul politicului. Un lucru însă a rămas neschimbat, acea senzaţie că aşa nu se mai poate, de cuţit ajuns până la os. Lumea cere lucruri concrete şi aici chiar nu contează proporţia din populaţie care a ieşit la miting, pentru că cei care au ieşit o fac constant, sunt în număr însemnat şi au mesaje clare. Iar pentru cei care, totuşi, se încăpăţânează să invoce numărul mic al protestatarilor faţă de populaţia apatică din faţa televizoarelor, drept argument pentru susţinerea actualei stări de lucruri, li se poate da o replică pe măsură: „Unde sunt mitingurile de susţinere a Puterii?" Ceea ce s-a întâmplat în urmă cu câteva zile în Ungaria este relevant, peste 100.000 de budapestani ieşind în stradă să susţină guvernul Orban, în timp ce alte sute de mii îl contestă. „Piaţa" - din Bucureşti şi marile oraşe, până la protestatarul singuratic din Baia de Arieş - scandează trei lucruri esenţiale: „Demisia", „Jos Băsescu" şi „Jos Guvernul". Aceasta este realitatea ultimelor 12 zile de proteste, iar opoziţia încearcă din răsputeri să folosească momentul în propriul beneficiu. A anunţat un miting uriaş, dar s-au adunat undeva în jurul a 10.000 de oameni. Destui, totuşi, pentru un popor care nu are desăvârşit exerciţiul protestelor civice. Apoi, a fost convocată o sesiune parlamentară extraordinară, care s-a fâsâit. A rămas strada în fierbere, asemeni unei marmite sub presiune în care rezerviştii militari şi-au turnat cifrele octanice ale urii faţă de cei care le-au retezat din pensii. Alăturat evenimentelor din ultimele săptămâni a devenit palpabilă efervescenţa unei opoziţii care îşi freacă mâinile nerăbdătoare să ocupe fotoliul puterii. O nerăbdare care provoacă gafe. Bunăoară, intenţia exprimată de Crin Antonescu, ca toţi parlamentarii opziţiei să-şi dea demisia din Parlament pentru a forţa alegerile anticipate, trădează graba unui adolescent miop amorezat de Tanţa, decât un calcul politic pragmatic. Nerăbdarea sa de a forţa lucrurile l-au făcut să uite un lucru pe care şi nea' Gică de la sculărie îl ştie: actuala coaliţie de la putere are un vizitiu care va mâna mai departe poştalionul, chiar dacă opoziţia a coborât de bună voie în colbul drumului. Apoi, nici măcar legal şi procedural demisia parlamentarilor opoziţiei nu poate provoca automat alegerile anticipate. Astfel, intenţia lui Antonescu rămâne doar ceea ce şi este: o veritabilă cacealma bună de intimidat boci, dar nu lupi de mare vicleni şi unşi cu toate alifiile. Parlamentul nu trebuie părăsit, pentru că acolo este singurul loc unde opoziţia mai poate să se facă auzită. Strada nu-i primeşte cu braţele deschise. Cât despre efectul demisiilor parlamentare în cabinetele Uniunii Europene, acesta va fi modest. Uniunea are şi alte belele pe cap de rezolvat, pentru a-şi mai pierde vremea cu medierea conflictelor mioritice. Fără îndoială, însă, Antonescu a început să se bată pentru el, chiar dacă are alături alţi doi muschetari cu care s-a făcut frate de cruce. Între egali, trebuie să fie primul, pentru a căpăta astfel legitimitatea unicului lider incontestabil al opoziţiei şi a se feri astfel de tradiţia înjunghiatului pe la spate, tipic pentru PSD. Puterea, în schimb, a dat înapoi în faţa protestelor până a ajuns cu spatele la zid. Pentru prima dată, la o sărbătoare naţională, stă închisă în sipetul puterii cu o îndârjire disperată. Nu mai poate decât să facă diverse concesii, unele de-a dreptul stupide, în speranţa că va mai domoli din nemulţumiri. Prea târziu însă. Capul lui Moţoc nu mai este suficient.