Mai avem nevoie şi de parcuri... Administraţia oraşului mereu ne face câte o surpriză, plăcută sau mai puţin plăcută. Bunăoară, am citit zilele acestea într-un ziar că parcul fost "Muncitoresc", în sfârşit, şi-a găsit "stăpân": a fost concesionat firmei "Repcon". Primăria, încet-încet, vinde zonele verzi, respectiv parcurile publice şi scapă de o grijă! Au ajuns să se împartă parcurile publice partidelor diferite, cum am observat că Parcul Bălcescu este "proprietatea" PD-ului, împrejmuit, cu poartă închisă. Sugerez dlui primar ca Parcul Pet?fi să fie "vândut UDMR-ului, să-şi poată amplasa nişte STATUI ce le-au mai rămas de implantat. Cum este permis, în loc ca Primăria să se străduiască spre a gospodări zonele verzi, aşa cum a fost pe vremuri? Aceste oaze de relaxare ar trebui să fie destinate în exclusivitate locuitorilor oraşului şi copiilor, pentru că se ştie că majoritatea locuiesc în case modeste, blocuri fără terenuri de joacă, fără posibilităţi de vacanţe pe bani, vile cu piscine, Spania etc. Se justifică Primăria că nu-s bani. Dar, în loc de a "dala" şi a distruge copacii şi vegetaţia de pe malurile Crişului, se puteau folosi aceşti bani pentru întreţinerea parcurilor, care sunt accesibile tuturor. Dar firma "Repcon", în mare vogă, ne "dalează" malul Crişului pe bani grei, cu dale ce peste câţiva ani vor fi distruse de ape. În străinătate aleile parcurilor sunt întreţinute şi cu pietriş fin, nu este cazul de betonări peste tot. Însă devizele se umflă cu tot ce e mai costisitor. Nu-i nimic, peste câţiva ani "Repcon" sau altă firmuliţă va "redala" malul Crişului! Să fie mai puţini consilieri şi "pierde-vară" la Primărie şi să fie echipe permanente în fiecare parc - începând de la specialist, grădinar, măturători - care să gospodărească, să întreţină permanent curăţenia, nu cum este acum, când o dată, de două ori pe săptămână se mai adună o parte a gunoiului - iar restul este măturat sub tufişuri şi gardul viu. Aşa se procedează, aici, în Parcul 1 Decembrie. Rog factorii de decizie locali să lase parcurile publice pentru cei mulţi, nu cu garduri de fier şi lacăte pe intrare. Festivalurile să se ţină în aceste parcuri, nu în buricul oraşului. Cu respect, Ecaterina Mareş, str. Independenţei, nr. 11, ap. 2 ?E greu să trăieşti în vecinătatea ţiganilor? Vă scriu aceste rânduri să fac cunoscut şi altora, poate şi autorităţilor locale judeţene, cu ce fel de lucruri mă tot lupt de 6-7 ani, însă, în zadar, fără nici un rezultat favorabil. În str. Gavril Muzicescu, la nr. 5, de 6-7 ani s-a vândut o casă (imobil) unei societăţi comerciale. Această societate a adus în casa respectivă o adunătură de ţigani, persoane care sunt lipsite de cele mai elementare noţiuni de civilizaţie, reduse la cel mai jos nivel de comportare; sunt mulţi, dar proşti. Pe mine şi familia mea mă afectează cel mai mult, fiindcă stau la nr. 7. Am peretele de la bucătărie şi magazie comun cu acest imobil. Despre comportarea acestei familii am sesizat de mai multe ori şi organul de poliţie, care nu a putut face mare lucru în a le da ceva lecţii de civilizaţie şi cum să se comporte cu semenii de lângă ei; totul merge ca în Asia şi India. Pot afirma că şi noi am ajuns o ţară asiatică şi înapoiată, Apusul are mare dreptate. Stimaţi domni, cerem sprijinul dumneavoastră şi tuturor celor care vor să ajute să mai îndreptăm nişte persoane rele şi înapoiate din punct de vedere al comportamentului social. De la venirea lor, eu şi cei din jur nu mai avem linişte în casele noastre, unde am locuit o viaţă întreagă. Astfel de persoane trebuie să stea la marginea localităţii. Toată ziua fac burlane, sobe etc. şi este o gălăgie ca la piaţă, poate mai mare. Nervii noştri nu mai suportă astfel de ieşiri. De circa un an, urmările lucrărilor lor de reparaţii în zona peretelui comun se văd: în locuinţa mea a început să cadă tencuiala de pe perete şi să-mi putrezească duşumeaua. Deşi le-am spus că nu fac bine, tot au făcut ce este mai rău pentru mine. Nu doresc să am neplăceri cu astfel de persoane, dar n-am încotro, trebuie să mă adrezez autorităţilor. Clădirea mea este făcută din cărămidă, cu multă trudă, muncă şi suferinţă şi acum, la bătrâneţe, să nu pot trăi în pace şi linişte, atât eu cât şi soţia mea? Suntem în vârstă, bolnavi şi trebuie să ne confruntăm cu astfel de lucruri neplăcute... Mai sunt persoane de neamul acesta, care au o conduită mai demnă, mai civilizată, însă comportamentul acestei adunături este ieşit din comun începând de la cel mai tânăr până la cel mai bătrân. Strada este aproape tot timpul în forfotă şi gălăgie, ţipete şi plânsete, mai cu seamă că mai există şi altă familie de rromi. Sunt hotărît să-i dau în judecată pe cei care au facilitat aducerea lor în această stradă. Astfel de persoane n-au ce căuta într-o lume paşnică, însă, la noi, la români, este posibil tot ce este rău şi fără limite de murdar. Zidul locuinţei mele, pe zi ce trece, se va degrada, din cauza umezelii ce a pătruns în perete şi, în plus, a apărut şi un miros de mucegai. Ei trebuia să stea lângă conducătorii de instituţii numai 24 de ore, să-şi dea seama aceştia ce persoane avem în România şi care vor fi stăpânii noştri de mâine. Atenţie! Vă mulţumesc pentru răbdarea de-a citi şi înţelege aceste rânduri. Sunt Popovici Aurel, locuiesc pe str. Gr. Muzicescu nr. 7. Cu mult respect! Săraci în monumente, săraci în credinţă faţă de înaintaşii noştri Aş vrea să mă refer la respectul şi consideraţia pe care le datorăm, cu prisosinţă, celor care şi-au dedicat viaţa şi opera ţării noastre. Este vorba despre imaginea înaintaşilor noştri, care este slab reprezentată în Oradea şi în judeţ, prin busturi, statui şi monumente. Nouă, românilor, parcă ne este frică şi de umbra noastră, de multe ori suntem chiar nişte laşi, lipsiţi de bărbăţie şi sentimentul onoarei. Alţii vin din afara ţării şi îşi înfig pe glia noastră strămoşească statuile neamului lor. Tot ei ne şterg cu încăpăţânare denumirile româneşti ale unor străzi şi le pun pe-ale lor. Un fapt de natură să ne şicaneze: în comuna Diosig, nu de mult, s-a înălţat statuia lui Kossuth Lajos, care nu a adus nici un bine românimii. Ne întrebăm de ce la Oradea nu suntem în stare să ridicăm statuia marelui cărturar ardelean, luptător paşoptist şi al Marii Uniri, SIMION BĂRNUŢIU, având un frumos loc rezervat pe strada cu acelaşi nume? La fel de necesară ar fi şi statuia omului de seamă Alexandru Roman, bustul profesorului Titus Roşu, în preajma locuinţei în care a trăit şi şi-a desfăşurat activitatea de mare istoric. În altă ordine de idei, cred că nu greşesc când spun că am dat uitării faptele de eroism din septembrie 1944, când, luptând cu horthyştii şi cu naziştii, au fost împuşcaţi cei 12 români care nu au executat ordinul de a arunca în aer, cu dinamită, podul de peste Criş, din Oradea. Iar alţii, în ziua de 8 octombrie 1944 - Andrei Silviu şi Nicolae Rajkovics -, au fost împuşcaţi lângă pereţii Cetăţii, pentru că au opus rezistenţă ocupării oraşului de către horthyşti. Sunt doar câteva exemple. Merită, cu prisosinţă, să le rămână numele sculptat în marmură. Despre aceste datorii pe care le avem faţă de înaintaşii noştri, am făcut, împreună cu un grup de cetăţeni din Oradea, demersuri la Inspectoratul de Cultură, personal domnului Viorel Horj. Ni s-a promis că instituţia în cauză se va implica în rezolvarea acestei probleme. Aşteptăm faptele. Gavril RUGEA "Nou înfiinţata Regie Autonomă Apă-Canal a luat locul fostei securităţi?". Mă numesc Bonchiş Nicolae, din Oradea, str. M. Eminescu, nr. 24, ap. 7. Cunoscându-vă ca o publicaţie cu largă audienţă şi combativitate civică, vă rog să publicaţi următoarele rânduri, concepute sub impulsul stării de şoc social - ca urmare a unei vizite la recent-înfiinţata RA Apă-Canal Oradea. Ca urmare a invitaţiei unităţii, ca orice cetăţean, m-am deplasat la sediul de pe str. P. Rareş - Compartimentul contracte (biroul 107), în vederea încheierii contractului cu noua persoană juridică, pentru asigurarea furnizării apei reci, canalizare şi scurgerea apei meteorice. După ce am trecut prin proba de foc - constând în obligativitatea prezentării cărţii de identitate în fotocopie (pe care n-am prezentat-o, pentru că, în urmă cu două luni, o mai prezentasem), funcţionara, amabilă, a trecut la completarea contractului-cadru (bineînţeles, fără să am posibilitatea să-l lecturez în prealabil, dar cu care, în treacăt fie spus, vreau - nu vreau, sunt de acord, datorită monopolului serviciilor oferite). Am întrebat-o pe funcţionara care completa contractul de unde ştie ce cantităţi de ape pluviale preia canalizarea de pe suprafaţa imobilului pe care-l deţin sau dacă are, cumva, vreun îndrumar, calcul etc. Răspunsul, stimaţi concetăţeni, a venit ca din eter, din partea altei funcţionare, care era ocupată cu alt contract: "NOI ŞTIM TOT". Am întrebat-o: "Chiar tot?", la care dna a repetat: "Domnule, noi ştim totul". Mărturisesc că, la vârsta mea, deşi am purtat discuţii cu foarte multe persoane, de diferite categorii socio-profesionale, încă n-am întâlnit un om care să susţină că ştie tot. Probabil, funcţionara nu ştie tot, dar unitatea la care lucrează ştie tot. Dacă ştie tot, întreb conducerea unităţii: de unde ştie tot despre clienţi? - Pe ce căi se informează, nu de alta, dar i-ar putea recicla şi pe specialiştii din serviciile secrete, că le-ar prinde bine. Am ieşit oarecum buimăcit din biroul funcţionarei respective şi, în drum spre redacţia dumneavoastră, am încercat să găsesc răspuns la întrebările de mai sus. Bănuiesc că acea funcţionară ne asculta prin canale sau burlane de scurgere a apelor pluviale - încât a putut avea un asemenea comportament, încă de la ora 9.30. Dincolo de acest, sper, izolat comportament, revine obsedantă întrebarea: "Până când cetăţeanul este strivit de ghişeul funcţionarului plătit din buzunarul său? Aştept un răspuns, dar numai prin intermediul presei.