În contextul renaşterii şovinismului maghiar cu disimulate, încă, pretenţii revanşarde, asupra a ceea ce nu a fost dintru început niciodată a lor, suntem nevoiţi să spunem din nou lucrurilor pe nume. Este necesar acest lucru, deoarece marea masă a populaţiei nu a avut şansa unei intelectualizări optime, iar dintre cei care au avut-o puţini şi-au lărgit cultura şi spre istorie.

La venirea lor în Europa, pretenţiile spre vest le-au fost zdrobite de către Otto al II-lea. Şi-au îndreptat pretenţiile spre răsărit. Primul om de care au dat a fost Menu-Morut (Morut, Moruţ, Moruzzi, Morus - nume de origine indoeuropeană, deci Menu-Morut de origine dacică). După două lupte decisive s-a ajuns la o înţelegere matrimonială, Menu-Morut şi-a măritat fata cu fiul regelui maghiar. Ginerele său, nepotul şi strănepotul său, după care linia dinastică se stinge, au consolidat statul maghiar. Pretenţiile extracarpatice ale ungurilor au fost zdrobite la Posada şi la Baia de domnitorii români. La invazia mongolă statul maghiar se considera şi era considerat unul din statele cele mai închegate şi mai puternice ale centrului Europei. Armata regală nu are curajul să înfrunte hoardele mongole, iar regele Bela III îşi părăseşte armata şi fuge pe o insulă în Dalmaţia. Armata sa va fi decimată. În acelaşi timp, o coloană mongolă sudică trece prin Valahia, unde, conform cronicilor persane, întâmpină o rezistenţă demnă de a fi menţionată, în condiţiile în care cronica este scrisă întru slava mongolă. Deci, statul maghiar a fost consolidat la începuturile sale de urmaşi de români. Mulţumirea? Acelaşi regat oblăduieşte constituirea a Unio Trio Nationum prin care românii majoritari demografic sunt excluşi din ţara lor în care cele trei naţiuni au venit după pâine şi apă. Puterea militară feudală maximă a ungurilor se manifestă sub conducerea lui Iancu de Hunedoara, un român. Prosperitatea maximă şi înflorirea statului ungar după model renascentist se produce în timpul regelui Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara. Cărturarul de glorie al regatului, în acele vremi, a fost Nicolaus Olahus, un român făgărăşan. Apropo de propaganda hortystă care afirma că ungurii au avut un rol civilizator bla...bla...bla... Este una să ai gura mare şi alta să faci. Urmează dezastrul de la Mohacs, care subliniază o dată în plus entitatea statală diferită a Transilvaniei, principat de sine stătător ca totdeauna şi vecin cu Paşalâcul de la Buda. A urmat eliberarea Ungariei de către habsburgi. De menţionat jenantul aspect că la eliberarea Budapestei de sub turci în armata austriacă nu s-a găsit niciun ungur, nici măcar unul voluntar. Urmează episodul 1848. Românii cer dreptate şi egalitatate. Nicolae Bălcescu vine în Transilvania cu gândul de a uni forţele românilor şi a ungurilor pentru o cauză comună. Ungurii masacrează 40.000 de ţărani români doar pentru că se considerau români şi nu unguri. Urmează perversa includere a Transilvaniei în administraţia maghiară, cu desfiinţarea statutului acesteia ca entitate administrativă în Austro-Ungaria. Consecinţa? Politica de maghiarizare sub teroare a minorităţilor, politică condamnată de întreaga Europă. A urmat Primul Război Mondial. La sfârşitul acestuia Ungaria se trezeşte republică comunistă sub Bela Kuhn. Sunt eliberaţi de Armata Română, iar un sergent oltean isteţ înalţă opinca pe turnul Parlamentului ungar. Dacă românii nu ar fi făcut acest lucru, Ungaria ar fi devenit republică unională sovietică. În 10 ani Stalin i-ar fi relocat pe unguri la origine în Asia, împrăştiindu-i, iar Ungaria ar fi populat-o cu ruşi. Scăpaţi de sub comunişti, ungurii cer formarea unui stat comun cu România. O capcană perfectă! Sunt refuzaţi, bineînţeles, iar ungurii încep o agresivă şi violentă propagandă antiromânească. Românii le oferă drepturi cetăţeneşti egale şi niciun ungur nu a păţi nimic, deşi, în 1919, bande înarmate în retragere terorizaseră satele româneşti şi făcuseră crime. Vine dictatul de la Viena. Dacă noi le-am respectat drepturile, ei au pus în vagoane de marfă intelectualii români şi i-au expulzat, făcând multe şi oribile crime prin satele româneşti. Reţineţi diferenţa de comportament. Trece şi al Doilea Război Mondial. Nord-Vestul Ardealului revine acasă în România. Niciun ungur nu păţeşte nimic. Trebuie să ne mândrim cu aceasta! Suntem oameni civilizaţi! Vine ruptura din decembrie. În secuime sunt omorâţi români. În Târgu Mureş este linşat un român şi răspândesc în lume vestea că a fost linşat un ungur. În alte zone unde românii sunt coleşitor majoritari niciun ungur nu a suferit niciun „fă-te, frate, mai încolo". Ca să ajungem la adevăratele doleanţe, să reamintim că multor români ajunşi aici din alte părţi, în ţara lor, li s-a spus, după decembrie, în particular, „de la om la om", să plece de unde au venit, „n-avem nevoie de voi aici!" Începând cu ultimele decenii ale sec. XIX, statul maghiar a deplasat populaţie, înfiinţând cătune acolo unde erau grupuri compacte româneşti (ca pe Valea Barcăului) cu intenţia de a le dezvolta, pentru a disloca satele româneşti. După Dictatul de la Viena i-au adus în regiunea ocupată pe toţi ungurii daţi afară din Serbia. Spre cinstea noastră, niciun român nu le-a spus niciodată „plecaţi de aici". Ei? Toate aceste dureri istorice vor fi alintate atunci când Guvernul maghiar îşi va asuma în public, în numele poporului maghiar, responsabilitatea tuturor acestor fapte antiromâneşti şi îşi va cere scuze public în mod oficial. Este o necesitate. Ne oprim aici, deşi ar mai fi unele de comparat. Toate sunt fapte demonstrabile, nu vorbe. Nu interpretez nimic. Să le judece fiecare după puterea gândirii lui. Noi sperăm, totuşi, ca în fruntea maghiarimii să ajungă oameni cu mintea întreagă.

Nicolae MĂRGINEANU