Sunt, printr-un concurs de împrejurări, navetist pe ruta Oradea-Sântandrei, pentru vreo două săptămâni. Mizând pe faptul că distanţa nu e cine ştie ce, vreo 20 de kilometri dus-întors, am decis să circul cu bicicleta. Abia ajuns în cea de a doua zi a navetei, am deja mari semne de întrebare în ceea ce priveşte această hotărâre.

Generosul program al Consiliului Judeţean, „Descoperă Bihorul pe bicicletă”, trebuie dus la un alt nivel. Drumurile de munte, pe pante mai mult sau mai puţin domoale, sunt apă de ploaie pe lângă senzaţiile extreme pe care ţi le poate oferi o „excursie” Oradea-Sântandrei sau retur, la orice oră din zi. Dacă oamenii nu vin sau nu merg la serviciu, bară la bară, ca pe unul dintre marile bulevarde europene, sigur traficul greu o să le facă bicicliştilor inima să palpite.
E chiar de mirare că până acum n-a băgat nimeni de seamă că drumul Sântandreiului e un coşmar. Nu numai pentru şoferi! Da, ştiu că în apropiere de trecerea peste calea ferată s-a făcut ceva. Dar, credeţi-mă pe cuvânt sau, dacă aveţi curaj, mergeţi să vedeţi, de acolo jalea abia începe. Marginile carosabilului sunt numai valuri şi gropoaie. Când mergi pe muchia unei movile de asfalt, când pici într-o „căldare”, două palme mai jos. Aşa că biciclistul nu prea are încotro, trebuie să pedaleze aproape de mijlocul unicei benzi de circulaţie. Asta spre iritarea şi enervarea şoferilor, dar şi nesfârşita spaimă a celui care dă la pedale. Bandă de urgenţă, refugii, puţin loc pe dreapta, fie el numai pietre şi praf?! Pfui, ce pretenţii!
Săpat de nu ştiu câte ori şi în nu ştiu câte direcţii, drumul ăsta e, vorba poetului, „ca făcut din petice”. Dar are şi părţi frumoase. Limita asfaltului e o adevărată dantelărie, la care încă se mai lucrează, fiindcă prin sat se trag nişte reţele. Dacă eşti foarte iscusit şi îţi iese slalomul pe marginile zimţate ale căii de rulare, n-ai scăpat încă. Gurile de canal, evident cu o palmă mai jos decât nivelul de rulare, nu pot fi ocolite. Ori ieşi în calea maşinilor, ori te aventurezi pe buza şanţului. Până la urmă e cam totuna... doar că, în şanţ, poate mai ai o şansă.
Ieri a trecut unul atât de aproape de mine, încât i-am simţit mirosul odorizantului de bord, „Ocean Breeze”. Azi m-au depăşit două tiruri ce transportau porci de la Palota. Dacă nici curentul de aer şi nici damful lor nu m-au doborât, înţelegeţi că, totuşi, nu sunt genul care să se plângă chiar de orice.
Mă întreb, fără să aştept vreun răspuns, de ce o localitate a cărei populaţie s-a dublat în ultimii ani, ea devenind aproape un cartier al Oradiei, nu merită nişte drumuri mai bune. Nu cred ca vreuna dintre comunele „metropolitane” să se mai poată mândri cu aşa hal de drum. Se întâmplă, oare, pentru că primarul e în opoziţie faţă de conducerea Consiliului Judeţean, iar drumul e „al judeţului”?
Stau şi socotesc că, până la urmă, viaţa unui om poate depinde de acel un metru de asfalt aflat, în plus, la marginea drumului. Din câte îmi amintesc eu, numai în ultimii ani, între Oradea şi Sântandrei au avut loc trei accidente cu biciclişti, dintre care cel puţin unul a fost mortal. Desigur, victima a fost de vină... Adevărul adevărat e că, la cum arată, ăsta-i un drum pentru sinucigaşi. Pe cale de consecinţă, cea mai ieftină şi eficientă măsură de protecţie ar fi interzicerea circulaţiei pe două roţi.
Una peste alta, să fii azi biciclist-navetist pe ruta Sântandrei-Oradea e un act temerar. Dar, până la urmă, ce-ţi trebuie ţie, domnule, bicicletă?! Să faci mişcare, că-i sănătos? Iată că, dimpotrivă, poate fi chiar periculos. Să mai reduci poluarea? Aş, nazuri! Fă bine şi intră în rândul lumii! Ia-ţi maşină, plăteşte biruri şi taxe, dă-ţi banii pe benzină, vezi de ia alea şi d-alea! Că ăştia susţin economia. Deci ei au dreptul să ceară asfalt. Nu tu, biciclistul care, iată, dacă nu plăteşti, nici nu eşti!