Imediat ce s-au încheiat tratativele Conferinţei de Pace de la Paris din 1920, Ungaria acţionează cu toate mijloacele şi pe toate căile pentru ca România să fie constrânsă să satisfacă pretenţiile ei teritoriale, cercurile horthyste îndreptându-şi atenţia spre Germania hitleristă, în speranţa obţinerii unui sprijin militar, convinsă fiind că de una singură orice acţiune militară împotriva României ar fi o adevărată aventură, sortită eşecului.

Dându-şi seama de pericolul iminent ce o pândeşte, România încearcă şi ea o apropiere de Germania, dar aceasta condiţionează „colaborarea" de satisfacerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei şi ale Bulgariei; lucru cu care guvernul şi Coroana nu sunt de acord, dar îi solicită lui Hitler permisiunea de a negocia singure cu guvernele ungar şi bulgar, însă nu asupra pretenţiilor lor teritoriale, ci asupra unui eventual schimb de populaţie. În locul unui răspuns favorabil, România primeşte cu stupoare declaraţia lui Ribbentrop că „în cazul în care nu se va ajunge la înţelegere rapidă cu guvernul Ungariei, consecinţele ar putea fi deosebit de serioase" şi că „ a sosit marea perioadă a revizuirii tratatelor, astfel încât să se realizeze un compromis între vechile şi actualele posesiuni". Ameninţări directe şi brutale la adresa Românei au fost făcute şi de către Mussolini şi Ciano, care solicitau ca „tratativele româno-ungare să înceapă imediat, fără amânare." Într-o astfel de atmosferă au început, la Turnu Severin, discuţiile româno-ungare din zilele de 16, 19 şi 24 august 1940, Ungaria pretinzând un teritoriu de 69.000 kmp., cu o populaţie de 3.900.000 locuitori, din care 2.000.000 români, 1.200.000 unguri şi 700.000 alte naţionalităţi, pretenţie respinsă de delegaţia română, ceea ce i-a scos din minţi pe unguri, care erau ferm convinşi că România va ceda sub ameninţările  „Axei Roma-Tokio-Berlin" (Italia, Japonia, Germania). Deşi era conştient că pretenţiile Ungariei erau nedrepte, Hitler a decis să pedepsească România pentru intrarea ei alături de Atlanta (Anglia, Franţa, Rusia) în Primul Război Mondial, în timp ce Ungaria a luptat alături de „Axă" ceea ce i-a adus simpatia lui Hitler. Concomitent cu acţiunile diplomatice şi pregătirile militare, Ungaria a desfăşurat o puternică activitate diversionistă în nord-vestul Transilvaniei (ca şi astăzi), organizând şi pregătind grupe teroriste cu misiunea de a distruge căi ferate şi rutiere, de a incendia păduri şi sate româneşti, de a otrăvi fântânile, de a arunca în aer depozitele de muniţii etc. În acelaşi timp, Hitler „recomandă" guvernului român să „acorde Bulgariei frontierele din 1912", adică Cadrilaterul cu Balcicul, Caliaca şi Silistra, pentru ca în ziua de 29 august 1940 România să fie avertizată că, „dacă până la miezul nopţii nu acceptă Arbitrajul ce se desfăşura la Viena, va fi atacată şi va fi sfârşitul ei". Luând în discuţie această avertizare (notă ultimativă), Consiliul de Coroană consideră că România nu are şansa de a se apăra pe cale armată în faţa unei forţe militare net superioare şi, cu 21 de voturi pentru şi 10 împotrivă, acceptă „Arbitrajul de la Viena", transmis României la 30 august 1940, conform căruia România era obligată să cedeze Ungariei 43.492 kmp., cu o populaţie de 2.667.000 locuitori, din care 50,2 % români, 37,1 % unguri şi secui, iar 12,7 % alte naţionalităţi. În timp ce delegaţia ungară jubila de fericire, delegaţia română era distrusă şi răvăşită, şeful ei, Manoilescu, leşinând în două rânduri şi astfel România Mare, formată la 1 Decembrie 1918, în urma unor mari jertfe umane şi lupte duse de veacuri, este „ucisă" de Hitler şi de Mussolini, de Ribbentrop şi Ciano, dintr-un condei.  Subliniem că poporul român şi Armata Română nu s-au împăcat cu ideea acceptării Diktatului, dar guvernul de la Bucureşti a cerut supunere şi înţelegere, pentru că altfel exista riscul să se piardă întreaga ţară.  Reacţii puternice de solidaritate şi simpatie faţă de poporul român au existat şi pe plan extern, dar nimeni şi nimic n-a mai putut schimba verdictul odios, dar la Viena.  Astfel, nici nu s-a uscat bine cerneala pe acel document nefast, că pe data de 5 septembrie 1940 o armată de 300.000 militari, afară de poliţie, jandarmi şi alte forţe înarmate, au cotropit teritoriul românesc, înroşindu-l de sângele populaţiei din oraşele şi satele prin care au trecut, săvârşind samavolnicii de o cruzime sălbatică încă din prima zi de ocupaţie, neexistând milă nici pentru femeile gravide, nici pentru copii, nici pentru bătrâni, nici pentru ţărani, nici pentru intelectuali (învăţători, profesori, medici, ingineri, preoţi, funcţionari etc.). Numai în perioada 30 august 1940-1 noiembrie 1941 au fost comise de regimul horthyst pe teritoriul ocupat 27.713 atrocităţi din care 919 omoruri, 1.126 schingiuiri, 4.126 bătăi bestiale, 15.843 arestări abuzive, 124 profanări şi dărâmări de biserici ortodoxe, 525 devastări colective şi individuale, toate acestea împotriva populaţiei româneşti, la care se pot adăuga 151.180 evrei deportaţi de regimul horthyst din Transilvania în lagărele morţii de la Birkenau-Auschiwitz şi încă  14.881 evrei concentraţi în lagărele de muncă forţată din Ungaria, din care au supravieţuit aproximativ 2500-2600 evrei (15,5%).  Prin teroare şi exterminare fizică, regimul horthyst a urmărit cu tenacitate distrugerea completă a elementului românesc în nord-vestul Transilvaniei, la care se adaugă maghiarizarea forţată, trimiterea în lagăre de muncă forţată pe teritoriul Ungariei şi în cele mai periculoase zone ale frontului, precum şi expulzarea masivă a românilor din judeţele ocupate, statisticile indicând peste 218.000 de persoane care au fost nevoite să-şi părăsească casele şi agoniseala de o viaţă, averile celor expulzaţi fiind trecute în proprietatea fiscului ungar.  Comercianţilor români li s-au retras „brevetele", meseriaşilor - autorizaţiile, cooperativele au fost jefuite, reforma agrară din 1921 a fost anulată, ceea ce însemna, de fapt, deposedarea ţăranilor de pământ. Muncitorii români din fabrici erau concediaţi cu miile, în locul lor fiind aduşi unguri. În administraţie au fost înlocuiţi cu militari toţi prefecţii, subprefecţii, pretorii, primarii, funcţionarii publici etc.  În justiţie a fost creată ad-hoc o instanţă judecătorească denumită „Colegiul celor cinci", care judeca în regim de urgenţă toate cazurile de ofensă adusă statului şi naţiunii ungare. Limba română a fost interzisă în administraţie, justiţie, armată etc., bisericile româneşti au fost profanate şi dărâmate, românii ortodocşi, prin falsuri şi mijloace represive, erau trecuţi la religia catolică şi reformată. În şcolile primare elevii erau constrânşi să înveţe în limba maghiară, iar în învăţământul liceal şi profesional se prevedea să rămână doar un singur liceu (cel din Năsăud) pentru anul şcolar 1941-1942 şi şapte secţii româneşti pe lângă diferitele licee ungureşti, faţă de 67 câte erau la 30 august 1940. Învăţământul superior în limba română era reprezentat numai prin două academii teologice de pe lângă Episcopiile din Cluj şi Oradea. Perioada septembrie 1940-octombrie 1944, cea mai neagră din istoria poporului român, nu trebuie să se mai repete niciodată, dar, mai ales, nu trebuie uitată niciodată, ci amintită tot timpul urmaşilor noştri, care nu au voie să mai permită vreodată să se repete această „istorie", dând dovadă de vigilenţă maximă şi de hotărâre fermă faţă de cei care încearcă (şi astăzi) să ne ciuntească ţara, să mai rupă, din nou, o parte din trupul său.