Fiind băiet, păduri cutreiera şi visa să ajungă pădurar. Cu puşca şi cureaua lată în dotare. Cu mustaţă mică şi vioaie, îmbrăcat în verde, cum îl văzuse pe uliţă în copilărie, pe pădurarul satului. Cu peripeţii, a ajuns, dar a intrat în politică şi a uitat să mai ia urma iepurilor pe câmp.

De rupi din codru o rămurea, ce-i pasă Pădurarului de ea? De tai însă o pădure întreagă, Pădurarul deschide larg porthartul să încasesze şpaga pentru el şi partid. Pădurile patriei au fost însă doborâte de alţi pădurărei cu mustaţe mai vioaie, aşa că pentru belirea şpăgilor trebuia căutat alt soi de vânat. Şi i-a căzut plocon, în vremurile Ţapului răpus de servicii, funcţia de prefect. Pe care a moşmondit-o şi a frecat-o tandru pe burtă să facă puişori de aur, doar era epoca celor 14.000 de specialişti şi el era unul dintre ei, dar aveau nevoie de urmaşi. S-a dus dracului visul odată cu restitutio in integrum când ne-am trezit într-o ţară retrocedată aproape cu totul, jecmănită mai ceva ca după o invazie tătărească şi zece domnii fanariote la un loc. A picat în patru labe, pisiceşte, dar într-un alt partid. Gustul dulce al mierii în care îşi vârâse laba nu-l putea uita, cu munca nu era obişnuit, dar a intrat pe centura politicii. Şi a văzut că traseismul e bun, atunci când clientul îl plăteşte pentru asta. Ce dacă Seniorul se învârtea în mormânt ca elicea unui pachebot cu 14.000 de specialişti la bord, gonind către aisbergul fatal şi coşul de gunoi al istoriei! Era deja în partidul cu trese şi epoleţi ascuşi sub costumul Armani. Era în casta celor care se jucau de-a ochiul şi timpanul. Tânăr, verde, amic cu râul, ramul, a fost numit să păzească Teatrul cu puşca şi cureaua lată peste buric. Era actor, era grăbit, era depăşit. Dar ce conta când avea scena în spate, pita şi cuţitul pe masă. Şi a feliat din tot şi din toate de a început să cadă spoiala de pe teatrul renovat la prima adiere de primăvară, iar la prima ploaie de vară au început să apară ciupercile. Şi florile de mucigai. La fel ca în pădurea sedusă şi abandonată. Numai că ciupercile jucăuşe şi pudicul mucigai răsărea de sub ţâţele cariatidelor şi pe faţada delicată a clădirii, un simbol al eclecticismului orădean. A zburat şi de acolo, mânat de vremuri, dar învăţase cum se aterizează: în patru labe, pe centura politicii. Şi din nou a fost plătit bine, pădurar peste cultură. Şi noii protectori minoritari i-au dat "ighenul", să păstorească bine, dar cum zice ei la ceardaş. Măcar de ar tăia frunze la câini, dar să lase târgul să prospere. Dar nu poate, sau nu vrea, sau nu-l duce mintea. Ori e telecomandat. Se năruie Oradea veche peste el, dar se apucă să bage beţe-n roate acolo unde Oradea veche renaşte frumos. Păi e corect, domn Pădurar?! E "csinos" ceardaşul, da şi mai faină-i bătuta românească. Fiecare pădure pe limba pădurarului ei piere. Acu şi cultura. Ce urmează, vom afla după o nouă tumbă pe centura politicii. Şi atunci vom consemna un episod nou în epopeea micului pădurar care a intrat cu puşca şi cureaua lată în cultură. Sau poate mai devreme, cine ştie...

Jupân Rănică Vulpoiul

Nota Redacţiei: Acest articol este un pamflet şi va fi tratat ca atare.