România Mare nu mai există din 1940, deși noi o celebrăm ca și cum ar exista în fiecare 1 Decembrie din 1990 încoace. Puteam să ne reunim cu Basarabia/Republica Moldova, așa crede toată lumea, dar nu am știut să exploatăm momentul politic favorabil, cum a avut Germania curajul oportunității și al diplomației pentru a se reunifica. Uneam două sărăcii și făceam una mai mare - ar putea spune scepticii.

Adevărul e că nici una dintre părți nu a dorit foarte tare unirea, temându-se de o serie de necunoscute. Cert e că Basarabia istorică, ciopârțită, sub denumirea oficială de Republica Moldova, a rămas în afara României și în afara Uniunii Europene, abandonată în drama marginalizării.

După 1990, timp de un deceniu și ceva, puteam citi în locuri publice bine expuse vederii inscripția „Basarabia e România”. Plutoanele de militari, când mergeau sau veneau de la instrucția de câmp, cântau răsunător și răspicat: „Basarabie frumoasă,/ Te gătește de mireasă,/ Că-ți aducem pețitor/ Mândrul nostru tricolor!”

Din 2007, după intrarea României în Uniunea Europeană și în NATO, speranța unificării a scăzut vertiginos. Nu mai avem în Oradea nici unități militare care să cânte, unități retrase la peste 100 de km de la graniță în interiorul țării, iar inscripțiile cu „Basarabia e România” s-au șters cu vremea.

E cert și din ce în ce mai clar că Basarabia nu mai e și nu mai poate fi România, deși fusese, într-o istorie fragmentată și chinuită. Dacă înainte de 1990 era un subiect interzis, azi cel puțin ne putem consola că putem vorbi și scrie în voie despre conaționalii noștri de dincolo de Prut și despre soarta vitregă a unei țări inventate în 1945 sub denumirea de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Podul de flori din anii 1990 a sensibilizat relația, urmat de poduri umanitare, poduri turistice, poduri economice, dar mai ales de inofensive poduri culturale.

Aș fi avut de mai multe ori ocazia unor vizite culturale la Chișinău, dar în realitate am fost o singură dată, în octombrie 2005, când am clădit proiecte comune, nerealizate nici până azi. Exista o dorință imensă de colaborare, tendință naturală care azi s-a mai atenuat în contextul migrațiilor masive din Est spre Vest. În anii 90 m-au speriat știrile din Basarabia ce se dădeau la noi, cu multe agresiuni și vandalisme, parcă anume etalate pentru a crea un fenomen de respingere. Apoi a venit războiul din Transnistria, de unde ne-am ales cu compasiuni patetice pentru victime, cu legenda lui Ilie Ilașcu, luptător basarabean eroic devenit parlamentar român, ca și poeta Leonida Lari. Chișinăul din anii 90 părea, de la distanță, cu toată bunăvoința noastră, o adevărată junglă, un pământ devastat, cu întâmplări senzaționale ce veneau parcă dintr-un Est sălbatic.

Când am fost eu la Chișinău, în 2005, lucrurile păreau să intre în normal, dar atracția Moscovei încă se exercita puternic la nivelul guvernării și al relațiilor politice oficiale. Tendințele pro-Moscova sau pro-București se antagonizau dramatic. Procesul de desovietizare era avansat, nu și procesul de derusificare, mult mai lent. În centrul Capitalei moldovene tronau magazinele cu firme rusești, iar în propagandă cele mai influente erau televiziunile și ziarele rusești.

Am constatat stupefiat că în mediul cultural se confruntau violent cel puțin trei feluri de patriotisme: naționalismul filorus (care cerea pentru Basarabia ocrotirea Rusiei – prozatorul Ion Druță, considerat un fel de Marin Preda basarabean, s-a retras la Moscova și vorbea de acolo), naționalismul moldovean exclusivist (care milita iluzoriu pentru o Basarabie independentă de toate sferele care o atrag pentru a o subjuga) și naționalismul filoromân (care aprecia că Basarabia trebuie să revină la sânul mamei România - reprezentantul principal al acestei tendințe fiind poetul Grigore Vieru). Dintre acestea, cel mai slab naționalism basarabean mi s-a părut ultimul (unionismul), poate din prudență și din frică față de amenințarea de la Răsărit, și așa cred că a rămas până azi. Acum, sub președinția Maiei Sandu, pro-românismul basarabean e eclipsat de pro-europenism, într-un fel de concurență neloială și confuză.

Mândria unei regiuni umilite continuu de-a lungul istoriei pare a fi aceea de a se baza cât mai mult pe ea însăși. Aproximez o stare de spirit. România nu mai poate fi un scop pentru Republica Moldova, decât, cel mult, un mediator, o punte spre Europa. Vremea sentimentalismelor a trecut.

Basarabia/Republica Moldova își vindecă încet-încet rănile sovietismului. Se tratează cu multă speranță europeană. Basarabia de azi nu mai e Basarabia de altădată. Nu e România. Avem impresia înșelătoare că poate deveni, într-un mod simbolic, consolator. Dar nu în mod real. Aproape înjumătățită ca populație, pustiită de migrația tinerilor (a forței de muncă) spre Europa, Republica Moldova nu s-ar mai opri în România din drumul ei spre Occident. Magnetismul unionist dintre cele două părți disjuncte nu mai e azi destul de puternic, subminat de un pragmatism cinic: cui ar folosi unirea? - întrebare rușinoasă și dureroasă. Cui ar folosi repararea unei mici jucării stricate, grav avariate (România Mare), când avem alta mai mare, mai frumoasă și admirată de toată lumea (Uniunea Europeană)?

Dacă ne-am uni, nu s-ar mai uni două sărăcii devotate una alteia, ci două ogrăzi aproape pustii. Ar fi (dacă ar fi, dar nu va fi) o simplă modificare de schiță topografică pe harta europeană, nu un eveniment național sau, cu atât mai puțin, unul european. Mă tem că România, intrată (benefic) în Uniunea Europeană, a pierdut definitiv Basarabia. Situația poate constitui și un prilej de meditație despre ce se pierde când ceva se câștigă.