Președintele Traian Băsescu a intrat în fondul pasiv al istoriei noastre politice. A rămas în urma lui un fenomen moral negativ, care i-a acoperit faptele bune. Colaboratorul Securității s-a ascuns sub o peliculă de cinism, ipocrizie și minciună. Iar noi am ratat încă o dată șansa de a fi ales un președinte cu conștiința curată. Marele președinte jucător s-a dovedit un trișor. Mulți hămesiți i-au ciugulit din palmă dresorului de intelectuali, în aplauzele galeriei.

Băsismul a fost cândva triumfător și izvor de mândrie pentru o bună parte dintre intelectualii privilegiați și amăgiți de o falsă intransigență morală. Intransigență care nu era decât forma de apărare a unei vinovății ascunse. Azi, când decizia de colaborator al Securității este definitivă pentru purtătorul său de stindard, băsismul a căpătat o categorică accepție negativă. A fi băsist înseamnă un cumul de trăsături negative, ascunse sub o poleială de principialitate și anti-comunism de paradă. A fi băsist înseamnă a fi cinic, arogant, profitor, răzbunător, represiv, sectar, agresiv, exclusivist, secretos, intrigant, ipocrit - câte ceva din acestea sau toate împreună.

Se pot identifica aceste aspecte morale la toate personalitățile de înaltă intelectualitate, pe care marinarul le-a promovat ca să-și facă o pavăză. Unii, foarte puțini (Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu), au renunțat destul de repede, îndată ce au văzut că împăratul e gol. Alții nu s-au dezis nici azi de maestrul lor în politică, în morală și în practica socială. Lecția de agresivitate și cinism a fost bine însușită. Lista e lungă și nu-mi asum riscul de a o dezvălui. De fapt, ea este bine cunoscută, fiind ilustrată de personalități onorabile și pașnice, până le stârnești cu amintiri neplăcute. În vremurile bune ale navigatorului, un profitor slinos din linia a doua, instalat într-un post dintr-o instituție de sub aripa lui Băsescu, m-a luat la o plimbare de sub braț, m-a tras deoparte și mi-a șoptit la ureche, mărturisirea extraordinară și periculoasă pentru poziția lui privilegiată în schemă, că el nu e băsist. Personaj azi foarte vocal și foarte influent în lumea literară, vânturându-și incompetențele prin toate juriile bine plătite.

Radu Călin Cristea a scris o carte voluminoasă despre băsiști: Împăratul cu șapcă. Regimul Băsescu și elitele sale, apărută în 2017 la Editura RAO. A văzut cineva vreo recenzie la ea în presa noastră culturală cripto-băsistă? Eu nu am văzut. Se află acolo, în peste o mie de pagini, un dosar foarte bine documentat, privitor la colaboraționiștii și profitorii de circumstanță. Radu Călin Cristea a murit marginalizat și amărât, fără minima consolare de a-i da cineva dreptate dintre eventualii răspopiți. Critic literar de ingenioase promisiuni, publicist sever la „Europa liberă”, militant pentru adevărata principialitate, a fost nesuferit de elitele lui Băsescu. Nu veți găsi în România literară, de pildă, referințe la el. Să fi luat un premiu sau să fi fost măcar nominalizat ar fi fost inimaginabil, când sectarii pariază exasperant pe aceiași Patapievici, Chifu, Mihăieș, în disprețul tagmei. Foștii profitori se luptă azi cu Victor Ponta, despre care scriu acum pamflete furibunde, dar când a fost vorba de plagiatul acestuia au refuzat subiectul, la vremea aceea. Acum, iarăși abstrași din actualitate, evită să discute despre alte plagiate la vârf, dar propun compuneri școlare despre sentimentele nobile.

Grosul băsiștilor și cripto-băsiștilor, perverși în intrigi, inventivi în scenarii profitabile, odioși într-o imoralitate scrobită, dedați la securisme mai noi, învățate de la actorii statului paralel, se află însă în altă parte, risipit în cele patru zări. După băsiștii orfani, se pregătesc acum de retragere sub camuflaj iohanniștii, o specie nu mai puțin penibilă, interesant de studiat, când îi va veni timpul de lăsare la vatră.

Elitele lui Băsescu, cum le alintă Radu Călin Cristea, fac șarje de cavalerie, dovedindu-și eroismul anticomunist și antisocialist. Stânga le pute. Pomădează dreapta cu toate alifiile. Așa pot fi recunoscuți azi: nu sunt deloc democrați. Ca toți elitiștii. Dar slăvesc democrația... cu iz de băsism. Un elitist, dacă e veritabil, adică radical reacționar în convingerile lui, nu are cum să fie democrat decât prin ipocrizie. Singurul legitim e individualismul. Spiritul colectiv e o calamitate. Nici liberalismul nu-l satisface pe elitist, pentru că nu agreează concurența și modernitatea. El este prin excelență conservator. Elita se autoproclamă elită, nu este aleasă de popor ci de divinitate. Ar fi absurd să fie democratică, în raport cu propriile credințe blocate în aristocratism. Elitist pre elitist scarpină.

Prin trei semne distinctive sau simptome pot fi recunoscuți azi băsiștii, travestiți de operetă în cripto-băsiști: 1. Sunt viteji luptători împotriva comunismului, fără antecedente remarcabile în vremea lui Ceaușescu, adică sunt anticomuniști postcomuniști, ca japonezul uitat în tranșee după terminarea războiului; 2. Vituperează incontinent și fără rost împotriva lui Victor Ponta, acum când personajul expirat nu mai contează, ținta preferată a lui Băsescu, la vremea lui; 3. Nu scriu o iotă despre situația lui Băsescu de fost colaborator al Securității. Îl menajează, fără tresăriri de conștiință morală, îl ocrotesc pe tătuc, după cum și el i-a ocrotit.