E mult prea devreme să vorbim de pe acum de candidaturi sigure la alegerile de președinte din 2024 de la noi. Partidele nu riscă să ia startul unei campanii deschise (legal nu se poate) sau mascate. În America, Donald Trump, nerăbdător, și-a anunțat candidatura de președinte la alegerile care vor fi și acolo tot în 2024. Dar acolo procedurile și legislația sunt puțin diferite. Pe de altă parte, Trump vrea urgent o revanșă a republicanilor în fața democraților lui Biden. După cât e de tumultuos, ar muta mai repede data alegerilor, dacă s-ar putea. La noi, lucrurile decurg mai calm, cel puțin aparent. Războiul din Ucraina e un subiect mai preocupant decât alegerile de președinte, care vor fi peste doi ani.

Mai degrabă presa, în căutare de subiecte controversate, este nerăbdătoare să știe candidații. Partidele nu se grăbesc să-i desemneze. În aceste condiții, rămân spații mari pentru presupuneri. Se lucrează cu ipoteze, poate chiar cu provocări, tatonări sau testări, pentru a nu lăsa subiectul neexploatat. Au fost câteva emisiuni tv care s-au ocupat de această temă, dar plutind, prin forța împrejurărilor, în ambiguități și nesiguranțe. S-au făcut liste de posibili candidați. Nu voi face și eu aici, deși fără nume nu putem discuta. Una restrânsă, voi da, totuși, în final.

Candidați în interes de partid

O primă categorie previzibilă de candidați ar fi oamenii de partid. În general, președinții de partid sunt primii susceptibili să fie desemnați, cum e și firesc. Trecem în gând toate partidele parlamentare și notăm președinții. Se adună până la zece posibili candidați, dacă luăm în seamă și partidele neparlamentare, care vor ține neapărat să aibă reprezentanți în competiție, locomotive imaginare de vot și pentru partid.

Dacă ne îndreptăm atenția spre principalele două partide, PSD și PNL, observăm că acolo sunt probleme. PSD a decis să-și desemneze candidatul prin competiție internă. Nu risc un pronostic cine va fi, dar pot să presupun cu un grad ridicat de certitudine că nu va fi actualul președinte. Din câte se pare, nu va putea fi desemnat decât un membru de partid. Prin urmare, sunt excluse cooptările din afară. Dar oare chiar vor fi excluse? Ar fi nefast pentru partid, care are nevoie de o regenerare printr-o personalitate puternică și credibilă, cum nu văd să existe în acest moment în PSD. Văd și PNL-ul în impas la acest capitol (ca la multe altele). Actualul președinte nu are, după părerea mea, nicio șansă. Nu știm pe cine va desemna PNL și nu mă aventurez nici în acest caz să lansez o ipoteză. E și aici criză de personalități marcante.

Dacă privim lista posibililor candidați la președinție la nivelul propunerilor de partid, așa cum ne-o imaginăm acum, perspectiva este dezolantă. Dacă rămân valabile criteriile vechimii și fidelității, decisive pentru promovarea internă, nu văd un relief impresionant al valorilor, nu văd o confruntare demnă de luat în seamă, capabilă să mobilizeze alegătorii. E însă o eroare să se judece în acest fel.

Trebuie să se procedeze prin raportarea la profilul ideal, constituțional, al președintelui. În Constituția noastră, președintele ocupă a doua poziție între autoritățile publice, după parlament și înainte de guvern. Articolul 80 precizează în două puncte rolul președintelui: „(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. (2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”. Articolele 91 și 92 precizează atribuțiile în domeniul politicii externe și în domeniul apărării.

Luând în seamă ceea ce știm până acum despre greșelile președinților noștri și exigențele pe care ar trebui să le îndeplinească, un portret robot simplificat ar căuta îndeplinirea următoarelor misiuni: 1. Funcția diplomatică de reprezentare a statului român; 2. Calitatea de mediator între puterile statului și între stat și societate. Profilul ideal al președintelui nostru ar trebui, pe scurt, să răspundă următoarelor criterii sau cerințe: pe plan extern - să fie un bun diplomat, iar pe plan intern - să fie un bun mediator, la care aș adăuga exigența generală a integrității morale, pentru ca autoritatea președintelui să nu fie supusă îndoielii sau contestației. Cea mai grea problemă pentru președinții noștri s-a dovedit depășirea interesului de partid, partidul din care au provenit. Marea noastră dezamăgire de alegători este că trei din cei patru președinți de până acum nu au conștiința curată, nu sunt înafara oricărei suspiciuni, îndoieli sau contestații. Cum să nu fie societatea noastră așa cum este când președinții noștri se dovedesc până la urmă îndoielnici, părtinitori, mincinoși, dubioși în afacerile personale? Ce model oferă ei? Ce exemplu dau? Trei dintre ei au defecte strigătoare la cer! Unul a mers până la instigarea împotriva partidului concurent și calomnierea lui.

Revenim la profilul ideal al președintelui. Pe vremea Alianței Civice, înainte de 2000, se căuta omul charismatic (=cu farmec personal, influență asupra mulțimii, credibilitate, prestigiu și autoritate). Despre charismă se vorbea extrem de mult. Azi nu mai vorbește nimeni de ea. Totul decurge mult mai pragmatic. Candidatul la președinție trebuie să fie susținut de un partid puternic, să beneficieze de un nevăzut acord extern - și reușita se prefigurează din disciplina de partid a votanților.

 

Candidați în interes național

Pentru că suntem destul de departe de alegeri, îmi permit aici o opinie personală, din care să rezulte o listă mai bună a candidaților la președinție. Dacă e să căutăm un bun diplomat, în primul rând pe plan extern, dar și pe plan intern, căutările și recomandările mele ar merge spre cei mai buni și mai activi miniștri de externe, cei care văd obiectiv, realist, România și din exterior și din interior. Luând în seamă și funcțiile deținute ulterior, prestațiile publice (au charismă!), încrederea profesională pe care o emană, integritatea morală, viziunea asupra politicii externe, interesul național, disponibilitatea de a-și asuma cea mai înaltă responsabilitate, preferințele mele se îndreaptă spre trei personalități, foști miniștri de externe: Mircea Geoană, Cristian Diaconescu, Adrian Cioroianu. Nu detaliez argumentele, le presupun vizibile. Numele sunt prea bine cunoscute opiniei publice, ca spirite independente și nu ca oameni de partid (chiar dacă au avut afilieri), ceea ce ar fi un avantaj, din punctul meu de vedere, dar un dezavantaj din punct de vedere electoral. Unul sau altul dintre cei trei ar putea fi preferința/asumarea unui partid, unul din cele două mari.

Dinafara scenei politice mai adaug un posibil candidat: Ioan Aurel Pop, istoric, președintele Academiei, despre care s-a mai vorbit în acest context al candidaților la președinție. Cel din urmă, care a lucrat împreună cu alții la un proiect de țară, ne-ar putea aduce marele beneficiu de a reprezenta problema națională într-un mod decent, european, înafara extremismelor naționaliste. Avem nevoie de redarea demnității naționale după ultimele două eșecuri la președinție. Ce bine ar arăta în fruntea țării oricare dintre aceste patru figuri reprezentative!

Există soluții pentru a ieși din mediocritatea vieții de partid, atunci când pui pe primul plan interesul național, nu interesul de partid în desemnarea candidatului la președinția României.