E trist să vezi un partid important în derivă. Se clatină un pilon al democrației. Alternativa liberalism/social-democrație e pusă în pericol când e șubrezit un termen al relației dinamice.

Alegerile din această toamnă din Partidul Național Liberal nu s-au desfășurat sub cele mai bune auspicii. Rezultatele se văd și mai bine acum, după căderea guvernului Cîțu și după eșecul a două formule de constituire a unui nou guvern. O criză guvernamentală prelungită se explică și prin pierderea încrederii în PNL, atât în constituirea unei majorități parlamentare, cât și în găsirea unui partener compatibil și de nădejde. Partenerul este căutat, din disperare, și în partea opusă a eșichierului politic, adică prin tatonarea adversarului mereu ponegrit, PSD, și exclus din orice posibilitate de combinație parlamentară și guvernamentală în toată campania electorală internă din PNL. Declarațiile belicoase ale protagoniștilor PNL împotriva PSD devin azi ridicole. Marea putere capabilă să conducă România nu doar până în 2024 la viitoarele alegeri din România, ci chiar până în 2028, și-a dovedit neputința și grandoarea de carton.

Cum să explicăm acest eșec al PNL? Căci eșec îl vom numi, chiar dacă până la urmă se va găsi o formulă de guvernare prin indiferent care asociere! Sondajele de opinie o arată, prin prăbușirea încrederii în PNL, în liderul său actual și în patronul de la Cotroceni, principalul vinovat pentru această dramă politică. De ce e vinovat președintele Iohannis? Pentru că, după alegerile parlamentare din noiembrie 2019, a furat victoria PSD, plasat pe primul loc în opțiunile alegătorilor, și a dat-o PNL, situat pe locul doi și împins glorios spre constituirea guvernului. Ludovic Orban, președintele de atunci al PNL, a găsit combinația câștigătoare cu USR și UDMR. A venit pandemia, s-a succedat guvernul Cîțu, care s-a erodat și știm ce a urmat. De ce am făcut această mică recapitulare? Pentru că, dacă îi era respectată PSD întâietatea de la alegerile din 2019, dacă el ar fi făcut guvernul (probabil tot cu USR și UDMR sau numai cu UDMR și minoritățile), atunci în cursul anului 2021, mai mult ca sigur, PSD ar fi fost acum marele perdant. Pandemia ar fi decurs la fel în România și efectul politic asupra principalului partid de guvernământ (PSD, în ipoteza noastră) ar fi fost același. Dar PNL și președintele României ar fi triumfat acum, după numai un an de așteptare. Cu condiția să fi procedat firesc după alegerile din 2019. Dar ce e firesc în România? Numai nefirescul! E paradoxul nostru de zi cu zi. Trăim firescul doar ca pe o excepție - vorba lui Mircea Iorgulescu de pe vremuri.

Să zicem că aceasta ar fi o cauză exterioară a eșecului PNL ca partid, faptul că a fost împins peste rând la guvernare, cu cele mai bune intenții, adică să-și arate excelența și competențele. Nu și le-a dovedit.

După premiul de guvernare în vremuri de pandemie, un privilegiu otrăvit, a venit a doua pacoste peste PNL: alegerile interne. În mod normal, nu ar fi trebuit să se întâmple nimic rău sau nu chiar atât de rău cum s-a întâmplat până la urmă. Candidații de președinte s-au antagonizat progresiv. La o privire superficială, diferențele, mai mult temperamentale, ar proveni din conflictul dintre generații, dintre un mai vechi membru de partid, Ludovic Orban, și unul mai nou, Florin Cîțu, care a primit chiar dispensă să candideze, pentru că avea o vechime mai mică de cinci ani în partid.

Analiza nu se poate opri la psihologii. Eu aș face-o pe trei paliere, arătând carențele majore la fiecare capitol: doctrină de partid, profilul liderilor și strategia de afirmare a partidului în raport cu ceilalți parteneri politici. Sunt sigur că un analist cu experiență ar putea face mai bine decât mine această analiză complexă, pe care eu numai o schițez, atât cât am priceput și m-am priceput din postura mea de observator neutru.

Doctrina

Conflictul acutizat dintre cei doi candidați la președinția PNL a relevat o neclaritate doctrinară sau chiar o mișcare tectonică de idei, atitudini și nuanțe, care putea fi benefică. Platformele de candidatură ale celor doi ar merita o analiză comparativă făcută de specialiști în științe politice. Poate că s-a și făcut. Din componentele flamurii de Partid Național Liberal, Ludovic Orban a ales să pună accentul pe național în platforma lui, Florin Cîțu, pe liberal. Adică, primul și-a manifestat opțiunea pentru un liberalism conservator, atent la valorile tradiției naționale, iar cel de-al doilea înclină spre un liberalism progresist, apropiat de USR și îndatorat globalismului. Orban a afișat și și-a asumat atributul de conservator pentru liberalismul exprimat, Cîțu nu a folosit și nu și-a asumat atributul de progresist pentru varianta sa de liberalism, preferând adjectivul modern. Unul e mai de dreapta, celălalt e mai de stânga. Orban era și este mai pliat pe tradițiile partidului și ar fi putut să mizeze pe lozinca Brătienilor: „Prin noi înșine!”, dar nu a făcut-o din teama de a nu fi acuzat de naționalism și poate de antieuropenism, ceea ar fi aberant. Cîțu ar fi putut apela (îmi imaginez) la formula: „Prin alții spre sine!” (e titlul unei cărți de critică literară de N. Steinhardt), adică să folosim banii altora, mărfurile altora, să fim piața altora, să trăim pe datorie și așa ne vom dezvolta până la urmă și noi, ca națiune. Poate că speculez excesiv, din deformația mea profesională de literat, dar văd reeditată aici, într-un mod mascat, lupta dintre conservatori și liberali de pe vremea lui Maiorescu. Conservatorii cereau întâi consolidarea unui fond sănătos, liberalii militau pentru preluarea formelor moderne, care vor crea fondul și vor emancipa națiunea. Admit că s-ar putea să fiu fantezist când trimit prea în adânc la aceste rădăcini, când vreau să relev neclaritățile, instabilitățile și adversitățile din Partidul Național Liberal de azi. Discuția ar fi mai lungă. Dar realitatea e că cele două opțiuni s-au separat și PNL s-a scindat. E o dovadă profundă a diferențelor doctrinare din interior, aripi care nu se mai suportă împreună și care ar trebui să fie ale aceluiași corp.

Liderii

A doua problemă e aceea a liderilor. Nu e vorba numai de președinții de partid. În această criză, eu i-aș fi văzut să intervină împăciuitor și constructiv pe Valeriu Stoica, Crin Antonescu sau Theodor Stolojan, poate chiar și pe Călin Popescu-Tăriceanu, recuperat. Probabil că sunt idealist. Nu știu cât mai este legat de PNL Valeriu Stoica, dar eu îl văd ca adevăratul cap doctrinar și cea mai mare autoritate teoretică actuală de la noi în liberalism. Risc o opinie total favorabilă. Cred în resursele interne, chiar dacă înstrăinate sau marginalizate în diverse conjuncturi. PNL a avut, în istoria sa, lideri stabili, dintre care îi relev numai pe Brătieni și pe Dimitrie A. Strudza. Astăzi e o foame maladivă de schimbare. Partidul și opinia publică sunt în căutare obstinată de nume noi. Tendință care s-a dovedit acum nefastă, prin ofensiva unor novici atât în liberalism, în special, cât și în politică, în general, prea sprinteni profitori de imagine, fotolii și funcții. Florin  Cîțu și Rareș Bogdan, triumfaliști, pripiți, sunt voci prea stridente, personaje inconsistente (ca și Gheorghe Flutur), care duc partidul în derizoriu prin filistinism. De cealaltă parte, Ludovic Orban nu are deocamdată comilitoni și aderenți notorii. Dacă ar rămâne detașați de conflicte, Emil Boc și Ilie Bolojan, oricând posibili premieri, ar fi mari speranțe administrative, care ar putea îndeplini cândva, într-un viitor apropiat, un rol mai important în fruntea PNL. Klaus Iohannis, un turist în PNL, a dus partidul de râpă, tocmai pentru că nu este suficient de aderent la destinul acestui partid, de pe urma căruia a profitat în candidatura la președinția țării, dar căruia i-a făcut prea multe servicii ce au devenit antipatice alegătorilor din tot spectrul politic. Lipsit de calitățile de diplomație internă și externă, absolut necesare unui președinte de țară, Iohannis nu s-a manifestat mai mult decât un primar de țară, ca și Băsescu. Orice candidat de președinte de acum încolo, indiferent de la ce partid ar veni, ar trebui să aibă, ca o condiție prealabilă eliminatorie, o minimă experiență diplomatică. Din acest punct de vedere, luând în seamă și condițiile de moralitate, singurul candidat credibil pe care îl văd cu cele mai mari șanse este Mircea Geoană. PSD-ul ar putea și el să-și valorifice unii din cei mai buni din oamenii săi vechi. Mentalitatea de primar e bună la guvern. Închid paranteza și revin la subiect: degringolada liberală.

Strategia

Am relevat problemele legate de necesitatea de clarificare doctrinară periodică și de nevoia de promovare a unor lideri credibili și stabili. Ambele sunt lacunare în PNL. La acestea se adaugă erorile de strategie. Multe, foarte multe! Abia mă stăpânesc să relev numai două. Prima ar fi că PNL nu reușește să se elibereze elegant de sub tutela președintelui Iohannis, devenit antipatic opiniei publice. Florin Cîțu are numai de pierdut din acest servilism, împreună cu întregul partid. A doua eroare persistentă a liberalilor e diabolizarea stângii. S-au exprimat la adresa PSD cu cele mai grele acuzații, ignorând că s-ar putea să apeleze la el în caz de forță majoră. S-au făcut ridicoli prin planurile lor de măreție de unii singuri la conducerea României în următorul deceniu. Puteau să tacă în privința PSD măcar în timpul campaniei interne PNL din această vară. Sigur că PSD are mari defecte, dar nu e strategic să le urli tot timpul. Iată că PNL trebuie să se facă frate cu... dracul până trece puntea: criza multiplă – sanitară, economică, energetică, guvernamentală. Nu mai vorbesc de comportamentul imprudent față de USR, fostul partener de coaliție.

Aceste vremuri grele au prins PNL în derivă totală, tulburat profund de conjuncturi, arătându-l ca un partid nesigur doctrinar, nesigur strategic și lipsit de credibilitatea liderilor. Ce poate fi mai grav? Să sperăm că aceasta instabilitate nu va dura mult timp. Pentru a renaște și a redobândi încrederea alegătorilor, PNL are nevoie de coaliția celor mai buni din oamenii săi vechi. Avem nevoie de un liberalism puternic, sigur pe sine, intransigent și clar în intenții, un pol stabil într-o democrație echilibrată.