Născut în 1934, Nicolae Breban împlinește la 1 februarie 90 de ani. E o longevitate binecuvântată de o operă impresionantă. Scriitorul însuși a afirmat de repetate ori că opera unui mare scriitor trebuie să se impună deopotrivă prin cantitate și valoare, ca la Goethe, Dostoievski, Tolstoi, Balzac și alți titani ai literaturii. O vocație culturală cu adevărat marcantă pentru o epocă se impune prin masivitatea unui munte. Dimensiunile operei scrise contează de la zece mii de pagini în sus, a mai precizat scriitorul.

Cărțile lui au intrigat întotdeauna critica, în primul rând, dar și publicul, uneori. Autorului nu i-a păsat de reacțiile negative, le-a considerat simple neînțelegeri trecătoare, accidente de parcurs. Cu succes sau fără succes de moment, opera trebuie să-și urmeze cursul, pentru a configura o lume, cu toate problemele majore ale omului din timpul său. Romanul este menit să exprime cel mai bine o astfel de vocație. Iar Nicolae Breban rămâne în literatura noastră ca romancierul prin excelență, dialogând peste epoci cu Slavici, Rebreanu, Sadoveanu, Cezar și Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu și toate valorile care ne reprezintă. Reperele sale definitorii au fost și au rămas în permanență Dostoievski și Nietzsche, mentorii de tinerețe, de la care a preluat marile teme: puterea, diabolicul ascuns în ființa umană, raportul dintre victimă și călău, dintre maestru și ucenic.

Cum intră într-o asemenea operă un cititor obișnuit? Are nevoie de un ghid, de o orientare. Și nimeni mai bine decât autorul însuși nu poate îndeplini acest rol. O primă carte utilă pentru a ne conduce prin acest labirint este volumul de Confesiuni violente, apărut inițial în 1994 și reeditat de curând, în 2022, publicat în eșantioane lunare în revista Contemporanul. Ideea europeană, al cărei director este din 1990 încoace. Vom înțelege de aici obsesiile și liniile de forță ale unei creații majore.

Al doilea ghid ar putea fi memoriile din cele patru volume cu titlul Sensul vieții (I-IV, 2003-2007). Memoriile scriitorului sunt un fel de amvon din care se oficiază un cult al literaturii. În numele acestei credinţe totale, echivalabilă cu o religie, în spiritul vieţii care se confundă cu descoperirea unei vocaţii şi contopirea integrală cu literatura, Nicolae Breban rezolvă problema sensului vieţii, atât de copleşitor filosofic pusă încă din titlul cărţii, optând irevocabil pentru „îngroparea în operă, în vocaţie” (p. 324, în volumul I).

„Sensul vieţii” este explicat de câteva ori în cuprinsul memoriilor, dar merită reţinută una dintre variante, convergentă cu un romantism profund: sensul vieţii trebuie găsit în „unitatea cu idealurile adolescenţei, unitatea vie, activă, care uneori ne duce pe acel platou care pare al ne-adaptaţilor, al acelor falşi rataţi din care se recrutează apostolii unei credinţe” (p. 233, în vol. IV). Citez (din acelaşi loc) o frază tipic brebaniană, în prelungirea aceleiaşi idei: „Darul zeilor este, cred eu, tocmai această regăsire activă a temelor adolescenţei sau chiar ale pubertăţii, când cerul idealurilor de deasupra capetelor noastre vii şi înfierbântate desena cu claritate acea «cale lactee a destinului» - «cale» pierdută mai târziu, în timp şi în alte vârste, poluate, cum sunt marile oraşe care nu mai au stele în nopţile de august, de interese şi necesităţi de toată mâna, derizorii, spre care ne împing poftele noastre mărunte şi tiranica opinie publică”.

Nicolae Breban – după cum ne spun Memoriile sale – putea deveni scriitor german, francez sau suedez. Explicaţiile sunt extrem de complicate şi ele dau marea atracţie. În Germania Federală dobândise cetăţenia, „un uriaş cadou” (III, p. 25), ca urmaş al unei săsoaice care era mama sa. Simţea însă că acolo nu are şanse, datorită ezitării mediului cultural german de a lansa străini (p. 62). A ales Franţa, mult mai generoasă, dar a fost o alegere temporară. A ales, în cele din urmă, după ce a contestat puterea ceauşistă în 1971, să vină din nou la Bucureşti. Şi-a făcut o evaluare a posibilităţilor de afirmare prin comparaţie cu ceea ce i s-a întâmplat lui Petru Dumitriu, rămas în cenuşiul emigraţiei. Miza pe adevărata afirmare în țară, nu în exil.

Meditaţiile sale despre succes, carieră, voinţă, destin, profeţie, hazard, iraţional, sensul vieţii fac substanţa acestor confesiuni, ca şi căderea pe gânduri în faţa unei exclamaţii de felul „ce m-aş fi făcut fără literatură?” (III, p. 180). Are mândria de a arăta cum a devenit stăpânul propriei sorţi (p. 248), pentru că a văzut întotdeauna destinul ca o auto-construcţie, ca o formă a libertăţii individuale (p. 160). Memoriile lui Nicolae Breban ar trebui să devină o lectură obligatorie pentru orice tânăr scriitor: sunt o lecţie minunată despre vocaţie.

Discursul memoriilor brebaniene ia adesea aspectul verbal al fluxului de conştiinţă din proză: parcă ar vorbi nu scriitorul însuşi, ci unul sau altul dintre personajele sale notorii. Nicolae Breban îţi creează convingerea unui scriitor inepuizabil – şi atunci când întreprinde analiza de sine, deschisă spre un vast orizont cultural. În memorialistică, păstrându-şi reflexele stilistice, psihologice şi problematice din proza de ficţiune, Nicolae Breban devine un personaj fabulos dintr-un roman întrezărit în negurile imaginaţiei şi ale conştiinţei, un personaj egal în pregnanţă şi anvergură cu Paul Sucuturdean din Animale bolnave (1968), cu doctorul Minda din Îngerul de gips (1973), cu Grobei din Bunavestire (1977) sau Rogulski din Don Juan (1981). Ca personaj al lumii literare şi al propriei biografii, Nicolae Breban cucereşte încă o dată, îşi exercită seducţia şi în această ipostază nonfictivă, cu predispoziţii spre ficţiune.

Biografia lui Nicolae Breban are complicități cu Oradea. În 1951-1952, tânărul își termină aici studiile liceale la„Oltea Doamna”, absolvindu-le la fără frecvență; tot atunci a fost funcționar aproximativ un an, când încă destinul său de scriitor nu era configurat. A revenit apoi de repetate ori de-a lungul timpului, ultima dată în mai 2016, când a fost oaspetele Facultății de Litere și a făcut o sală arhiplină, Aula Magna a Universității. Așa încât gestul nostru de a-i ura scriitorului La mulți ani! trebuie să pară foarte firesc, ca o urare pentru un Mare Prieten al tuturor iubitorilor de literatură.