Dacă nu inițiam întâlnirile din cadrul Salonului cultural orădean, activitatea literară a Simonei Mihuțiu mi-ar fi rămas, probabil, multă vreme necunoscută. Declicul de informare l-a produs anunțul programului pe februarie 2025 al Teatrului „Regina Maria”, unde figurează două reprezentații cu piesa Speranța nu urcă niciodată cu liftul de Simona Mihuțiu, cu spectacole în 8 și 16 februarie. M-am întrebat cine e autoarea și de unde vine. Așa a început documentarea, informarea și apoi cunoașterea treptată, întâi de pe internet. Blogul cu adresa simonamihutiu.ro oferă o fișă biografică, lista cărților publicate și interviuri. 
Marea mea surpriză a fost să constat că Simona Mihuțiu e medic oncolog în Oradea (e aici, printre de noi!), și-a publicat cărțile la Total Publishing, editură din București, cărți disponibile prin comenzi pe adresa librăriilor online. Nu știu să fi făcut vreo lansare în Oradea și nici să se fi făcut vizibilă altfel, printr-o prezență culturală remarcabilă. Piesa de teatru i-a declanșat, pentru mine, afirmarea. Bine ar fi să devină și pentru alții mai bine cunoscută ca scriitoare.
Născută în 1966 la Codlea, a făcut liceul la Brașov și absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie din Cluj-Napoca în 1990, în pragul unei noi epoci. După specializarea în domeniul oncologie, s-a stabilit la Oradea. Prin urmare, când începe să scrie și să publice (abia în 2019!), se bazează pe o experiență de viață din mai multe registre: lumea dinainte de 1989, agitația socială și politică din tranziția postdecembristă și, mai ales, universul medical (spitalul, suferința, azilul, boala, bătrânețea, confruntarea cu moartea), medii și teme care vor fi regăsite în proza sa.
Până în ianuarie 2025, când piesa ei de teatru a intrat în programul Teatrului orădean, Simona Mihuțiu are un trecut editorial considerabil, nu lung ca durată, dar intens ca ritm de apariții. A debutat cu romanul Fereastră spre mâine în 2019, a continuat cu un al doilea în 2020, Destinul, o jucărie stricată, și apoi al treilea în 2022, Puteam fi eu, toate apărute la editura menționată. Toate trei sunt promovate ca romane de dragoste. Fișa de creație, foarte bogată într-un timp scurt, adică din 2019 încoace, mai cuprinde trei volume de proză scurtă, trei volume de poezii și două volume de eseu și critică literară. Piesa de teatru a fost și ea publicată într-un volum separat, fiind mai recent secondată cu o a doua piesă de teatru. O creație polivalentă se manifestă printr-un talent deosebit, exemplificat în proză, poezie, teatru și comentariu critic. 
Nu sunt în măsură să conturez profilul personalității creatoare în ansamblu, pentru că nu am citit decât o parte dintre cărțile autoarei, mai precis cinci dintre ele. O idee mi-am făcut, totuși. Pot afirma, cu oarecare ezitare până voi citi mai mult, că Simona Mihuțiu este în primul rând prozatoare, aici se arată cu claritate talentul ei deosebit. În al doilea rând, cred că poate deveni un dramaturg interesant, dacă va îndeplini exigențele genului. Poezia și comentariul critic rămân valențe adiacente, secundare, în configurația unei personalități polivalente și demne de tot interesul. Culegerea de cronici literare, publicate în revista „Vatra veche”, Călătorii printre cuvinte.Escale (2024), pe care o am la îndemână, cuprinde o serie de articole în regimul amabilității colegiale și al criticii pozitive, binevoitoare.
Cel mai recent roman, al patrulea din carieră, Fuioare otrăvite, a apărut în 2024. Pe fondul unei drame de familie, cu mai multe ramificații, se deruleză destinul nefast al unei femei, căreia soarta îi livrează ritmic, fatal, surprize care îi șubrezesc echilibrul. Descoperă treptat că nimic din ceea ce a crezut despre viața ei într-un anumit fel nu este așa, ci cu totul altfel: este neiubită de părinți pentru că fusese rodul unui viol despre care află abia la bătrânețe; iubitul cu care trebuia să se căsătorească în facultate, lăsând-o gravidă, fuge cu sora ei în America; fiica ei, singura speranță și sprijin, o părăsește (își caută realizarea ca jurnalistă în America) și-și pierde viața într-un accident. Și asta nu e totul. O viață răvășită de tragedii succesive o face victima unei singurătăți suportate cu oarecare stoicism și resemnare până la un moment dat, când cade într-o tulburare fatală. „Fuiorul otrăvit” al destinului îi curmă viața, după ce o trece prin cele mai cumplite încercări. Între iubire și ură e greu să țină cumpăna, îi e greu să aleagă cu consecvență numai iubirea, când buna ei credință este contrazisă de toți cei apropiați (părinți, soră, fiică) și de tot ce i se întâmplă. Povestea tragică e mai complicată, dar prozatoarea o expune cu o subtilă stăpânire a narațiunii, cu livrarea dozată a secretelor, cu o transparență a înțelesurilor sumbre ale unei vieți otrăvite de răutatea altora. Autoarea știe să sugereze fără a explicita. Evită sensibilitatea duioasă, specifică literaturii feminine, în favoarea unei sobrietăți expozitive. Fuioare otrăvite e un roman memorabil, scris în stilul unei narațiuni clasice al cărei prim interes e relatarea unei drame profunde, răvășitoare, fără a cădea în sentimentalism sau orice alte exagerări de scriitură și compoziție.
Am citit piesa tipărită și am văzut și spectacolul Speranța nu urcă niciodată cu liftul. Tema e posibil să stârnească discuții contradictorii: ce beneficii va aduce inteligența artificială în îngrijirea bolnavilor sau a bătrânilor? Nu e complicată în punerea problemei, dimpotrivă, e cât se poate de directă, provocatoare și neliniștitoare în formularea întrebării „ce va fi? cum va fi?”, riscând un răspuns în funcție de ceea ce ne imaginăm azi. Partea vizionară, teoretică (ipoteza despre bolnavii viitorului lăsați pe mâna roboților) creează dificultăți pentru posibilitățile unei transpuneri scenice.
Povestiri de la Senior Help (2023) e un roman cu structură nuvelistică simplă: fiecare capitol înfățișează destinul unui personaj, un vârstnic îngrijit într-un azil de bătrâni: cum a ajuns acolo, cum își trăiește soarta, singurătatea, apropierea sfârșitului vieții. Observațiile prozatoarei arată detaliile senectuții, psihologia celui împins la marginea societății, comportamentul celui care își face ultimele socoteli cu viața. Se vede bine și cu folos experiența medicului, însă fără a cădea în maniera unei fișe medicale. Și aici, ca și în roman, prozatoarea are ca principală preocupare să înfățișeze un destin sau intersecția revelatoare a mai multor destine.
Celui care vrea să se edifice mai mult asupra sensibilității unei scriitoare și să o înțeleagă mai bine îi recomand să citească paginile de umor din volumul  Când întâmplările te găsesc (2023). Se perindă un șir de episoade din tinerețea și maturitatea autoarei, întâmplări autobiografice din copilărie, din studenția clujeană și din cariera medicală. Umorul nu este niciodată forțat, ajunge ușor la liziera zâmbetului pentru cititorul devotat. Cu siguranță, cine va citi acest volum se va apropia mai mult de scriitoare, o va simpatiza și va dori să citească mai mult.
Simona Mihuțiu e un nume nou care își cere dreptul de a fi în prim planul vieții culturale orădene, alături de alte nume reprezentative ale prozei feminine: Livia Banu, Emanuela N. Șoimu, Claudia Elena Peter. Se cuvine să acordăm mai multă atenție acestor valori discrete, dar convingătoare prin consistența propunerilor epice. Alături de prozatorii Florin Ardelean, Gheorghe Porumbreanu, Horia Al. Căbuți, Ervin Székely, Mircea Pricăjan, doamnele evocate dau un aspect mult mai divers și mai interesant peisajului cultural orădean.

 

Notă. Simona Mihuțiu va fi principala invitată la Salonul cultural orădean ce va avea loc în foaierul Teatrului „Regina Maria”, miercuri, 19 februarie 2025, ora 17.00.