Simptome - Oradea, centru cultural
Ce fel de centru cultural este Oradea? Este un centru cultural de importanță națională, regională sau doar locală? Am putea răspunde împăciuitor că importanța lui este distribuită, în proporții diferite, la toate cele trei nivele. Dar, dacă privim mai atent activitatea culturală ce se desfășoară aici de doi-trei ani, vom putea face o diferențiere. Ce dă Oradea și ce primește? Adică, ce valori locale promovează (financiar!) în afară și ce valori dinafară primește și promovează (financiar!) înăuntru? Eu am impresia că e un dezechilibru evident între cele două sensuri de schimb. Putem constata un deficit de balanță comercială. Oradea importă mai mult decât exportă, pe plan cultural. Dar oare nu e normal?
Să ne gândim împreună la această stare de lucruri, în modul cel mai simplu: câți bani se dau invitaților să susțină activități culturale aici: concerte, conferințe, lansări de carte, colaborări în diverse domenii (muzică în concerte în aer liber sau soliști în sală, sculpturi sau statui în piețe, invitați speciali pentru întâlniri culturale – filosofi, scriitori, comentatori politici, jurnaliști). Consider că e normal acest fenomen al schimbului și al promovării de valori dinspre înafără spre înăuntru. Depinde în ce proporții. Acest aspect asigură tocmai un statut național al centrului nostru cultural, receptiv și primitor. Niciun oraș, nici măcar Bucureștiul, nu ar trebui să se simtă suficient sieși, din punct de vedere cultural. Numai această dinamică a circulației valorilor (o formă de respirație naturală) poate fi definitorie pentru o lume deschisă, modernă și postmodernă, în spirit european.
Cel mai activ loc de prezență a invitaților de marcă a fost Muzeul Țării Crișurilor, al cărui director este Gabriel Moisa. Toată considerația pentru strădania de a aduce aici personalități de mare însemnătate din țară. Numai în sezonul trecut au fost prezenți: Lavinia Betea, Ana Blandiana, Cristian Bădiliță, Mircea Cărtărescu, Cornel Nistorescu, Armand Goșu, Adrian Cioroianu, Georgetta Filitti, Paul Michelson, Ioan-Aurel Pop, Radu Carp, iar din toamnă Emil Hurezeanu, Dennis Deletant, Tudor Giurgiu, Igor Șarov; au fost proiectate filme, au fost organizate dezbateri. Unele activități au fost organizate în colaborare cu Biblioteca Județeană și Revista „Familia”, altele cu Universitatea. Am adus astfel în discuție alte două centre de inițiativă culturală majoră: Biblioteca Județeană și Universitatea. Revista „Familia” a organizat separat multe lansări de carte ale unor autori tineri, poeți sau prozatori. Mircea Pricăjan este bine intenționat în această direcție, de promovare a unei noi generații de scriitori.
Din păcate, nu pot vorbi aici despre soliștii sau dirijorii invitați la concertele de la Filarmonică sau despre vernisajele de expoziții, pentru că nu le-am frecventat. Viața culturală orădeană este mult mai complexă decât am avut eu posibilitatea de cuprindere. Centrul de Cultură al Județului Bihor, cu Școala de Arte „Francisc Hubic” și cu misiunea de promovare a culturii tradiționale, a avut și are și el un cuvânt de spus. De fapt, eu nu vreau să fac aici un bilanț general, nu acesta este scopul intervenției mele ci doresc să atrag atenția asupra unei stări de lucruri.
Defectul principal al vieții culturale orădene, așa cum o văd eu (subiectiv, desigur), constă în modul ingrat în care (nu) își promovează valorile locale, multe dintre ele de importanță națională. Avem, în acest moment în oraș și în județ, cea mai puternică pleiadă de poeți, cei mai mulți din așa-zisa generație optzeci, ajunsă acum în al optulea deceniu de viață: regretatul Ioan Moldovan a plecat dintre noi de curând; ne-a părăsit la Beiuș Nicolae Brânda, neconsolat de recunoașterea noastră pe măsură; se află printre noi: Pașcu Balaci, Lucian Scurtu, Gheorghe Vidican, Traian Ștef, Ioan F.Pop, Alexandru Sfârlea, Dumitru Branc – în Oradea, sau Petru Covaci la Aleșd, Miron Blaga la Remeți. Scriitori mai tineri, nebăgați suficient în seamă, sunt: Gabriela Dindelegan, Nicole Sere, Octavian Blaga, Ioan Biroaș; Orlando Balaș, poet, traducător și germanist renumit; Theo Gușat (mi-a fost student la Litere) este evidențiat în corespondența revistei „România literară” nr. 48 din 15 noiembrie 2024 ca un poet valoros. Mai sunt și alții, nu fac acum un bilanț complet.
Aș vrea să discutăm împreună, într-un cadru serios și organizat, despre patrimoniul cultural bihorean, de la Alexandru Andrițoiu și Gheorghe Pituț încoace. Sunt sigur că doamna directoare Ancuța Șchiop a Bibliotecii Județene ne va fi gazdă bună, din primăvară, după ce se va termina renovarea și reorganizarea spațiului.
În alte domenii sunt de amintit alte personalități locale aflate în refugiu: Mihai Maci, comentator politic bilunar la revista „22”; Maria Zintz face cronica plastică la revista „Vatra” de la Târgu Mureș; prozatorul și eseistul Horia-Alexandru Căbuți a fost recent premiat de revista „România literară” printre scriitorii anului. Avem, trăind în cea mai mare discreție la Oradea, două prozatoare foarte bune, despre care am scris în ziarul „Crișana”: Livia Banu și Emanuela N. Șoimu, pe care nu le întreabă nimeni (oficial, semioficial) ce mai fac, ce mai scriu. Toți aceștia ar trebui să se vadă în revista „Familia”. Din păcate, nu se văd și nu sunt promovați de actualii redactori ai revistei. Trăiesc la Oradea într-un fel de exil interior.
Nu vreau să mai fac alte observații critice (le-am făcut fără folos și trezind adversități nemotivate), dar aș dori să văd că revista „Familia”, bine intenționată în promovarea tinerilor scriitori din țară, își adaugă la programul ei și alte dimensiuni: 1. Publicarea treptată, în doze mici, a tuturor scriitorilor locali; 2. Încercarea de a fi lidera publicațiilor culturale din Vestul țării, adunând în jurul ei și în paginile ei scriitori din Arad, Satu Mare, Baia Mare și Zalău, putând deveni cea mai influentă publicație din această zonă și instituind un dialog regional care i-ar aduce beneficii de difuzare și vizibilitate; 3. Inițiativa de a-și adăuga alte dimensiuni tematice: de istorie, politologie, psihologie socială, jurnalism, valorificând în acest fel resursele universitare orădene; 4. Ar putea să-și concretizeze mai serios și mai pregnant misiunea de a fi la noi o ambasadoare a Europei Centrale, o publicație care să ne ofere informații mai detaliate despre culturile din această zonă. Inerțiile, rezervele și comoditățile în care se complace revista „Familia” o scot la periferia presei noastre culturale. Cu mințile luminate care o susțin, poate face mai mult și mai bine.
Oradea e un centru politic și administrativ foarte vizibil și foarte apreciat pe plan național prin succesele în valorificarea fondurilor europene și în modernizarea infrastructurii, ca să nu spun mai mult. Dar, în ultimii ani, nu are o voce culturală afirmată pe plan național, deși are valori de promovat, ținute parcă la secret. Alte centre culturale, chiar din orașe mai mici, cum sunt Zalău, Alba Iulia, Bistrița, au, pe lângă reviste, și edituri care-i publică pe scriitorii locali. Ai noștri își caută afirmarea în alte părți. Mă gândesc la o minimă susținere financiară a lor.
Centrul cultural orădean, cu ajutorul Primăriei și al Consiliului Județean, și-ar putea finanța puțin (nu mult) și exportul cultural, nu numai importul. Pe lângă multe lucruri bune pe care le fac cele două instituții. Poate că va fi altfel când va intra în funcțiune viitorul Centru Cultural Multifuncțional, care se construiește acum lângă Biblioteca Județeană. Mai devreme nu se poate?
Domnul Simut e fanul romancierelor ce pun virgula intre subiect și predicat?
Sînt de acord cu analiza lui Simuț. Are dreptate și în ce privește Familia, mai ales că a fost eliminat și Florin Ardelean dintre colaboratori. Ce rost mai are apariția revistei la Oradea dacă scriitorii orădeni sînt interziși în paginile ei?