De parcă n-ar fi fost destui neanderthalieni care calcă totul în picioare sub roţile lor, mai era nevoie şi de Mircea Lucescu să-şi dea cu stângul în dreptul pe străzile noastre. Sigur că emoţia pre şi postoperatorie a solicitat atenţia publică, era firesc. Şi poate dacă tăcea nea' Mircea, mare tactician rămânea.

Şi nimeni n-ar mai fi răscolit vinovăţia sa gravă, ce a dus la producerea accidentului. Să vii să spui, după ce pui în pericol vieţile a trei pasageri, şi pe a ta, printr-o manevră de rege al şoselelor care nu mai are răbdare câţiva metri ca să treacă prin locul permis, că vatmanul venea cu ură să dea peste tine, e mai mult decât tupeu românesc. E acea boală, acel sindrom de care suferă mai toţi românii cu niscaiva succes şi bani, adică se simt persoane speciale, privilegiaţi printre semenii lor. Cum să nu stea tramvaiul în loc când trece nea' Mircea, doar ar trebui să le stea tuturor inima-n loc. De ce? Pentru că a format echipe, a pus coada la pruna fotbalului românesc, a inventat şi tiki-taka cu minerii din Doneţk, dar l-au plagiat catalanii, şi pentru că e victima tuturor, arbitri, sistem, Valentin Ceauşescu. De ani buni încoace, Mircea Lucescu a uitat să mai conştientizeze vreo greşeală de-a sa. Are justificări pentru orice insucces al echipei sale, unele sunt retroactive, în general se trezeşte şi se culcă cu dreptatea proprie. Ca orice personalitate românească, nici Mircea Lucescu nu se ajunge cu croiala genetică a valorii sale şi îşi creează adaosuri, supralicitându-se. Luat la bani mărunţi, personajul Mircea Lucescu are şi umbre, iar unele vin chiar din trecutul comunist, faţă de care se raportează ca o eternă victimă. Ar fi avut îndreptăţirea să o facă, dacă ar fi condus doar vreo echipă de provincie, care se mai răzvrătea din când în când. Dar echipa Ministerului de Interne funcţiona ca o maşinărie de blaturi alături de celelalte echipe ale regimului, Steaua, Victoria, F.C. Olt, Flacăra Moreni. Să zicem că toate acestea sunt trecute, Mircea Lucescu a făcut performanţă cu Şahtior, una rezonabilă în raport cu investiţia, deci nu s-au făcut miracole, având în vedere că a durat vreo şapte ani până s-au cules roadele însămânţate de magnatul Ahmetov. Şi pentru acestea, dar şi pentru calităţile umane, antrenorul român e una dintre personalităţile româneşti cu cea mai bună presă. Nu ştiu dacă această stare de fapt va fi conservată, având în vedere că imaginea bunului simţ, a civilizaţiei şi a educaţiei, atârnate ca nişte medalii de gâtul tehnicianului, încep să-şi arate poleiala. Dar sindromul de persoană specială e întreţinut şi de atitudinea umilă românească, fapt sesizabil şi în atitudinea pioasă a presei tv, vizavi de Rinat Ahmetov, care le părea unora atât de modest încât le-ar fi venit să-l invite la bere, desigur pe banii magnatului. Prea puţin îi interesa pe membrii şezătorilor serale tv că patronul lui Şahtior e reflectat de presa ucraineană ca fiind un cap al mafiei, un personaj la fel de dubios ca mai toţi magnaţii estici. Cu siguranţă că şi acest personaj bălai, plin de mălai, e o persoană specială la el acasă. Dacă s-ar muta în România, ne-ar arăta el în vreo două luni cam pe unde trebuie să treacă liniile de tramvai. E un sindrom acesta al ţărilor din est, văduvite de o democraţie autentică, de-a naşte fiinţe de zonă rarefiată, care-şi ţin capul în lumea lor, iar cu picioarele sau roţile calcă totul în picioare. Deşi se consideră un pionier al stilului tiki-taka, fără să aibă simţul ridicolului, Mircea Lucescu dovedeşte prin tot comportamentul lui uman că n-are nicio legătură cu spiritul Barcelonei, unde nu există zei şi muritori de rând, ci o democraţie totală, un spirit colectiv care transcende valoarea individuală a jucătorilor.