Ne revendicăm o oarecare competenţă în materie de Traian Băsescu, fiind noi printre foarte puţinii care încă de acum 5 ani i-am întrezărit ascensiunea fulgurantă spre zenit; adică de pe vremea când liicenii, ungurenii şi avrameştii de azi nu scriau o iotă din care să rezulte că l-ar vedea - ne, sutor, ultra crepidam - deasupra sandalei primăriei generale. Încă de atunci am intuit stofa de lider naţional al personajului, scriind (Historia, august 2002): "Dl. Băsescu şi-a găsit cadenţa şi şi-a intrat în rol din momentul în care a decis să-l pastişeze pe Vadim - minus, fireşte, cultura acestuia, care e mai greu şi, de altfel, neproductiv să fie simulată. El şi-a construit o imagine de hotărâre, energie, intransigenţă şi un soi de mitocănie înnobilată şi justificată prin izul său de apa mării, tribord, cabestan şi parâmă, care place pentru că se adresează exclusiv răilor şi famenilor (respectiv celor pe care-i etichetează ca atare marinarul). (...) Principalele lui atuuri rămân zâmbetul şugubăţ, transmiţând o infinită siguranţă de sine, spontaneitatea replicii, înţelepciunea (rară la noi!) de a nu se băga în chestii în care nu se pricepe, ironia corozivă şi bine ţintită în adversar şi un mod de a vorbi creativ, cu imagini puternice purtate de un număr de decibeli calculat să învingă răgetul oceanului”. Consecvenţi acestei viziuni, am anticipat repetat, în crizele ultimilor doi ani, sprijinul electoral masiv de care se va bucura, dar am şi prevenit: "Atenţie, e pălăria prea mare pentru el!". Aşternem pe hârtie aceste rânduri la câteva zile după solstiţiul de vară şi constatăm - coincidenţă - că ne aflăm la câteva zile şi după solstiţiul preşedintelui Băsescu. Pentru că, credem noi, după 19 mai crugul traiectoriei sale politice începe să coboare. Încet, deocamdată, greu sesizabil, dar inevitabil şi ireversibil. O analiză profundă a poziţiei politice a dlui Băsescu pe eşichierul actual se poate reduce la câteva vorbe: "chior în ţara orbilor". Într-adevăr, preferinţa marcată pe care i-a arătat-o şi i-o mai arată încă electoratul se bazează, cum am scris de mult, pe un singur element important: lipsa de alternativă. Şi, lipsit de concurenţă, omul politic Băsescu începe să facă greşeli. Nu ne referim la erori punctuale, scuzabile şi scuzate unui lider popular, ci la alegeri greşite de drum menite să-i sape popularitatea. După care, asemenea unui organism cu imunitatea subminată, orice viroză blândă, orice eroare măruntă, va putea să-i fie fatală. Desigur, până acolo mai e departe: dar primii paşi au fost deja făcuţi. Cu ce a câştigat Băsescu alegerile şi poporul? - cu cele două teme fundamentale, sărăcia şi corupţia, respectiv cu sloganele "să trăiţi bine" şi "la ţepe". De ce se ocupă preşedintele Băsescu acum? De condamnarea comunismului, de lustraţie, de vânturarea dosarelor securităţii, de îmbunătăţirea educaţiei, de ameliorarea sistemului de sănătate, de cărţi şi cărturari, vorba aia, ce are sula cu locul de muncă al dnei Mioara Mantale? Şi în tot acest timp, în loc de a medita în ţepele promise la relativitatea măririi lumeşti, dl. Năstase zburdă pe toate canalele TV, dl. Patriciu oligarhizează ziare şi dl. Ţiriac îşi comandă poate cărţi de vizită cu "primul ministru al României". Din justiţiar dl. Băsescu a ajuns intelectual: a fost arestat de "intelectuali", care n-or să se lase până n-or să-i mănânce capul. Am înconjurat termenul cu ghilimele nu pentru că ne-am îndoi de valabilitatea aplicării lui în cazul membrilor binecunoscutului comando care şi-a rezervat acest apelativ, aşa cum ai pune o sacoşă pe un scaun din tramvai: fără îndoială că un profesor de fizică de liceu, cum este de meserie dl. Patapievici, nu poate fi încadrat social nici la "ţărani", nici la "muncitori", deci este intelectual. Dar, desigur, atribuirea termenului de intelectual în folosinţă exclusivă respectivului comando (unii îi zic „cooperativă”), cum se tentează azi în presa aservită, este abuzivă. Importanţi nu sunt însă "intelectualii", care nu spun nimic poporului, important este Băsescu, ce încă îi mai spune ceva. Să revenim dar la acesta. Puţină lume mai ştie că, în momentul loviturii de stat din august 1930, Carol al II-lea revenea în ţară pe un val important de simpatie şi popularitate. Reacţii grefate, ca şi în 2004, pe rejecţia de către public a sistemului politicianist "in situ", pe care regele venea să-l cauterizeze. Iar în anii care au urmat, popularitatea şefului statului n-a făcut altceva, şi atunci, decât să crească. Curvar, beţiv, escroc, ciubucar, proteguind contra şperţ o bandă de lipitori bugetivore, slobod la gură, vulgar, gros, popular, mârlan, şeful statului - ne referim acum la Carol al II-lea - şi-a permis multă vreme să călărească partide, parlament, clasă politică, legi, Constituţie, înainte de a cădea din graţia publicului, care privise chiar cu satisfacţie şturlubăticiile celui care îl "răzbuna" împotriva acelor japiţe de politicieni. Dar, spre deosebire de dl. Băsescu azi - singura deosebire, poate! - Carol al II-lea nu s-a lăsat niciodată posedat de "intelectuali": dimpotrivă, i-a posedat el pe aceia, ca pe toată lumea. Că nemernic, nemernic, da’ prost nu era: ăluia nu-i stătea largă coroana pe cap! În ceea ce ne priveşte, am asistat de aproape la un fenomen similar de parazitare prezidenţială în cazul dlui Iliescu. Şi acela, uitând de oamenii care l-au votat, l-au sprijinit şi aveau încredere în el, s-a înconjurat de membrii unui comando, care l-au abătut dinspre datoria lui înspre interesele lor. Oameni cărora le era ruşine că sunt iliescieni, care îl dispreţuiau pe cel pe care-l parazitau, care se delimitau de mineriade şi cochetau cu puncte 8, spre a fi la modă, care se voiau etichetaţi drept reformişti şi se lepădau de electoratul sărac şi asudat, dar care au înţeles să sugă de la ţâţa vacii câtă vreme aceasta ştia să dea mult lapte. Acelaşi fenomen, în umbra aceloraşi impregnate de perversiune ziduri ale Cotrocenilor, se întâmplă azi cu preşedintele Băsescu, diferenţa fiind că acesta, spre deosebire de Iliescu, nu are resursele de a se mai ridica o dată după cădere, pentru a-şi repeta geşelile. Pentru el, solstiţiul de iarnă, nu iminent, dar inevitabil, e şi sfârşitul crugului.