Poporul român a trecut, de-a lungul istoriei sale, prin multe necazuri și puține bucurii. Cărarea lui nu a fost presărată cu trandafiri niciodată, iar în ultimii ani soarta lui s-a înrăutățit, de parcă o forță sau o voință supranaturală hotărăsc tot ce se petrece cu el.

 

De multă vreme, viața românilor este o suferință fără sfârșit. Vremurile sunt tot mai cenușii, mai sumbre. Omenia și generozitatea au dispărut. Aceste meleaguri de basm sunt părăsite în masă, sub privirile indiferente ale celor care ne conduc destinele. Țăranul român nu mai are niciun „stâlp la bătrânețe” căci tinerii sunt nevoiți să pribegească prin ţări străine pentru a-și câștiga „pâinea cea de toate zilele”. Dureros, foarte dureros și rușinos!

Ideea dreptății umane este susținută doar prin vorbe înflăcărate, dar goale de conținut. Potentații vor ca lumea să meargă conform intereselor și bunului lor plac. Ni s-au insuflat năzuințe și speranțe de mai bine, dar în „cartea destinului” s-au adunat numai necazuri, primejdii și dezamăgiri. În toți acești ani am trăit doar experiența zdrobitoare a banului, în timp ce prosperitatea românilor s-a dus pe gârlă. Atmosfera este apăsătoare, invidia, ura, dușmănia și viclenia au devenit fața urâtă a ființei omenești: corupția, șantajul, lichelismul politic caracterizează întreaga administrație, de sus și până jos. Slugărnicia josnică față de mai marii lumii a conducătorilor noștri, face ca această țară bogată să devină tot mai săracă. Disputele dintre adversarii politici au devenit răfuieli animalice. Stilul de viață, moravurile, virtutea nu mai au importanță în societatea românească. Regulile care trebuie să guverneze orice stat nu mai sunt respectate. Tineretul iubește mai mult distracțiile decât munca. Oare de unde au bani pentru distracții și petreceri?! În ciuda sărăciei și a situației grele din țară, românii s-au pus pe băute, fiind printre primii în Europa și chiar în lume la consumul de alcool pe cap de locuitor. Parlamentarii trag chiulul în Parlament, dar își creează avantaje financiare tot timpul, deși lucrează puțin și vorbesc mult și fără rost, predicând răbdare pentru poporul flămând. Funcționarii publici sunt insensibili și blazați în relațiile cu publicul, fiind mânați doar de gândul de a face carieră. Au apărut și personaje „istețe” și „curajoase”, care au știut să profite de afaceri dubioase, îmbogățindu-se peste măsură, numai ei știind cum. Specula cu bani, cu pământ și chiar cu ființe vii este în floare, căci România este „țara tuturor posibilităților”. Avem de-a face cu o înaltă trădare față de pădurile țării, care nu se va termina bine. Pământul țării ne fuge de sub picioare și dacă nu vom avea grijă de el vom fi constrânși să-l gospodărim cu mare grijă, căci pământul devine din ce în ce mai prețios în lume. În același timp, privim cu nepăsare la stingerea neamului românesc, în continuă scădere și degradare. Viitorul ni se arată dureros de potrivnic, „veșmântul” speranței noastre fiind spulberat de vânt și nu știm ce ne va aduce ziua de mâine, țara neavând un „plan de viitor”. Speranțele ne sunt zdrobite de legi inumane, necruțătoare, foarte mulți oameni căzând victime nevinovate acestor legi, dar și unor judecăți strâmbe, superficiale, eronate. Vrednică de criticat este graba și ușurința cu care se judecă procesele având ca obiect proprietatea, România fiind deposedată de sute de clădiri și mii de hectare de pământ. De altfel, revendicări de pământ, de păduri, de clădiri etc. vin din toate părțile, mulți oameni, familii întregi, fiind aruncați în stradă de cei care se pretind „foști proprietari”. O „morișcă diabolică” este destinată să fie o tortură a vieții noastre, un infern care n-o să se sfârșească bine pentru noi, căci cei care dețin funcții în stat, indiferent de rang, își încalcă jurământul față de patrie și popor, acționând după bunul lor plac, iar de simțământul onoarei nici nu poate fi vorba. Trebuie, oare, să trecem printr-un purgatoriu, prin riscuri și sacrificii pentru ca „barca” în care ne-am urcat după 1989 să nu se scufunde?! Ca să găsim calea spre fericirea mult visată? Ca să păstrăm țara asta întreagă și liberă? Ni s-au insuflat speranțe deșarte, iar acum constatăm că totul n-a fost decât un vis, o închipuire fără temei, o fantezie irealizabilă.

Vinovații suntem noi, pentru că n-am știut să ne alegem conducători curajoși și loiali poporului, care să nu se ploconească în fața celor mai puternici, ci să apere cu fermitate interesele țării și ale poporului român și să nu se „împăuneze” când sunt „bătuți pe umăr de nu știu care conducător al unui stat puternic, fără a obține de la acesta beneficii pentru țară, ci numai obligații. De asemenea, este rușinos pentru noi să ne lăsăm să primim „sfaturi” (a se citi ordine) de la unii reprezentanți diplomatici ai unor țări în România, căci aceasta înseamnă că nu mai suntem o țară autonomă, independentă, suverană. Dorim o țară puternică și respectată în toată lumea, o țară în care să ne „croim o altă soartă”, la care să se „închine”  (în sensul de „jos pălăria” pentru România) toți cei care vor să trăiască în bună pace și în frățietate cu noi, românii. România trebuie să fie demnă și măreață, independentă și suverană, iar românii un popor respectat în lume. Dumnezeu cel Atotputenic să binecuvânteze România. Oare năzuințele noastre să fie zadarnică și speranțele deșarte? Cât să mai așteptăm?