Liderii UDMR s-au întâlnit recent cu gândul de-a pune Ardealul la cale şi de a-şi face o strategie pentru alegerile parlamentare, pentru a nu repeta semieşecul de la locale.

Miza discuţiilor a fost dată de o posibilă alianţă între UDMR şi PCM. Marko Bela a declarat că îşi doreşte o coaliţie internă cu PCM-ul, care ar urma să participe pe listele Uniunii la alegeri, cu alte cuvinte o semiabsorbţie. Cei de la PCM, reprezentaţi de ubicuul episcop, Laszlo Tokes, se pronunţă deocamdată, doar în favoarea unei coaliţii electorale. Cu siguranţă că într-un final va exista un singur braţ, care va ţine sabia lui Attila, dar până atunci nu strică acest joc de imagine, în care cele două formaţiuni se fac că se curtează.
Multă lume a spus că înfiinţarea unei alte formaţiuni, pe lângă tradiţionalul UDMR este semnul dezbinării şi al şubrezirii politice a comunităţii maghiare. Nimic mai fals. Însuşi faptul că o minoritate etnică începe să-şi dezvolte o viaţă politică pluripartidistă, aidoma majorităţii, este semnul clar al unei evoluţii şi nicidecum al unui regres. Având mai multe formaţiuni politice, comunitatea maghiară ajunge în felul acesta să aibă tendinţe de autonomie a vieţii politice, putând mima rivalităţi partinice. Sigur că toată această diversitate politică este una de faţadă doar, fiind o diversiune, dar cu atât mai mult aceasta face şi mai eficientă lupta revizionismului maghiar. Ca orice minoritate etnică, şi cea maghiară, nu are cum fi decât una compactă şi omogenă, din punct de vedere spiritual şi politic. Antagonismul, radicali - moderaţi, este iarăşi o strategie abilă, prin care se doreşte transformarea subiectului autonomiei în problemă politică. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că scopul acestor dezbateri cu nuanţe, ba moderate, ba radicale, este acela de a ridica discuţia despre autonomie, de la nivelul dorinţei pătimaşe şoviniste, la cel al piedestalului european al legitimităţii juridico-politice. În orice caz nu trebuie să ne facem griji pentru maghiari că nu se vor înţelege. La ei e mai simplu, la noi, la români, e mai greu. Iar rezultatul neînţelegerilor noastre şi a dezbinării istorice, poate fi surprins şi din declaraţia de un tupeu istoric colosal, al lui Marko Bela: "Am căzut de acord că e nevoie de o colaborare naţională în cazul maghiarilor din România în două scopuri. În primul rând, modernizarea Ardealului şi tot ce ţine de modernizarea Ardealului, ceea ce este în interesul comunităţii maghiare din România, şi anume să facem un efort comun pentru a apropia această regiune de Europa. Dar este la fel în interesul celorlalţi, în interesul majorităţii româneşti şi în interesul celorlalte comunităţi. Şi pe de altă parte, o colaborare în interesul diferitelor forme de autonomie."
Ce să înţelegem noi de aici? Că Marko Bela şi Laszlo Tokes s-au întâlnit să vorbească despre modernizarea Ardealului, evident suprapus pe discuţia despre autonomie, altfel ce miză ar mai avea modernizarea Ardealului?! Deci nu discută Băsescu şi Tăriceanu despre acest subiect şi-o fac cei doi lideri maghiari care în felul acesta se erijează, la modul declarativ desigur, în lideri regionali, responsabili cu Ardealul. Nici că se putea o sfidare mai mare la adresa unităţii naţionale. Grav este că România nu mai are un centru de care să se sprijine şi care să reacţioneze la asemenea atacuri, iar asta i-o datorăm preşedintele Băsescu, în faţa căruia cred că şi Caragiale şi-ar fi pierdut proverbialul său umor.

În acest context, în care maghiarii fac politică regională şi discută despre autonomie şi modernizarea Ardealului, singura soluţie, care din păcate întârzie, este crearea unui partid politic în Ardeal, un partid mai apropiat atât de ardeleni, dar şi de UDMR. Cei de la Bucureşti sunt tot mai miopi la provocările revizionismului maghiar, aşa că soluţia nu poate veni decât din Ardeal, odinioară lăcaşul revoluţiilor patriotice.