În funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean poţi să nu faci nimic, nimeni nu va băga de seamă. Convoci o şedinţă de CJ pe lună, mai faci o conferinţă de presă, apoi îţi poţi petrece timpul în concedii exotice, după un model de tristă amintire. Administrarea judeţului va merge nestingherită mai departe, primăriile locale duc greul...

 

Deoarece nu este tipul care să nu facă nimic în funcţia în care a fost ales, Ilie Bolojan şi-a căutat de lucru încă de la începutul mandatului. Având experienţă în administraţie, ştie că începutul de mandat este perioada cea mai propice pentru operaţii dureroase, poţi trece la fapte fără să anesteziezi pacientul. A început cu reduceri în aparatul propriu al CJ, apoi în agenţiile subordonate, raportând economii importante la bugetul judeţului, din care se pot face, nu-i aşa, câteva poduri pe an. A pus pe hartă şi în procedură de licitaţii câteva centuri de oraşe şi a împins proiectul drumului expres Oradea – Arad cu câţiva paşi mai aproape de realizare, încât este posibil să putem circula mai degrabă către autostrada Banatului decât pe cea a Transilvaniei. Aici, la nivelul bordurii şi asfaltului, la restructurarea aparatului bugetar din subordine, l-au înţeles cu toţii că era în elementul lui, dar când s-a repezit cu ghearele „să distrugă” Revista Familia, intelectualii liberali ai urbei, bine conectaţi la banii publici, au sărit în sus ca în faţa unui atentat terorist. Şocul şi groaza s-au amplificat după anunţarea restructurărilor la Muzeul Ţării Crişurilor şi apoi la unificarea muzeelor din Oradea sub o singură administraţie. Aici nu s-a terminat distracţia, deoarece Bolojan are o poliţă de plătit, neuitând că, în urmă cu mai mulţi ani, a oferit toate spaţiile reabilitate din Cetatea Medievală pentru MŢC, dar a fost refuzat. Aşa că are acum în cârcă două ditamai complexele imobiliare costisitoare, care trebuie eficientizate, umplute cu public, altfel vor deveni o povară uriaşă pentru judeţ.

Din întreg iureşul reformist nu puteau scăpa neatinse cele două Teatre, Filarmonica şi Ansamblul Crişana. Fiecare dintre aceste entităţi are o structură managerială proprie, cu birocraţii de rigoare aferenţi. O singură administraţie care să gestioneze financiar-contabil structura de personal devine logică până la un punct. Dacă cele două Teatre pot funcţiona fără probleme sub aceeaşi umbrelă, în formula cu două trupe diferite, română şi maghiară – în calitate de angajaţi, îşi pot ridica salariile de la aceeaşi casierie, pot folosi acelaşi personal auxiliar etc. – în cazul Filarmonicii şi al Ansamblului Crişana lucrurile sunt mai nuanţate. Pe de o parte, Filarmonica are un deficit de personal calificat, iar Ansamblul ar fi supradimensionat ca schemă de personal. Rămâne să vedem ce se va întâmpla. Problema cea mai spinoasă o reprezintă însă intenţia conducerii CJ de a trece contractele actorilor pe o durată determinată, de un an de zile. Apoi va urma selecţia artificială, urmând a fi păstraţi doar cei mai valoroşi. Nu ştim încă cine ar urma să facă selecţia, putem bănui că ar putea fi un manager, căruia să i se traseze nişte indicatori de performanţă - un pariu riscant, în cazul în care nu alegi persoana potrivită. S-ar putea însă ca selecţia să fie realizată de o comisie numită de factorul politic şi atunci chiar se va alege praful... Câţi actori vor rămâne, iarăşi este un mister. Câţi ar fi potriviţi pentru o trupă de teatru într-un oraş ca Oradea, iarăşi nu ştim şi s-ar putea ca un manager să aibă o viziune, pe când altul, cu totul altceva. Prin urmare, bănuiesc că va ajunge manager cel care va accepta să ia cu împrumut viziunea lui Bolojan.

Revista Familia nu a dispărut, după cum nici muzeele oraşului nu se vor închide. Poate vor funcţiona mai eficient, sau la fel de prost, după măsura calităţii oamenilor. Nu vor dispărea nici Teatrele, sau Filarmonica, poate vor deveni mai suple, neparazitate. Reformele instituţionale, la fel ca restructurările entităţilor economice, sunt întotdeauna dureroase, deoarece îi afectează direct pe angajaţi, le destabilizează existenţa materială, dar şi pe cea emoţională. Dacă în alte profesii angajaţii se pot reorienta rapid, în cele intelectuale, artistice, de creaţie, procesul devine chinuitor, anevoios şi traumatizant. Câtă protecţie le oferă societatea şi, implicit, cei care o conduc, ne va arăta exact doza de frumuseţe pe care suntem capabili să o recunoaştem şi să ne bucurăm de ea.