Campania pentru locale a trecut de jumătatea ei şi încă nu s-a ieşit, decât prin pusee răzleţe, din starea generală de anemie electorală. Fel şi fel de analişti explică anostul acestei campanii prin dezinteresul crescând al cetăţeanului pentru politică, dar şi prin lipsa unor competitori dispuşi la cafteală electorală. Dincolo de aceste date obiective este interesant faptul că această campanie demonstrează încă odată, cât de centralizate sunt structurile de partid de la noi. Pe sistemul, dacă la Bucureşti nu e tărăboi electoral, atunci provincia este şi ea lovită de astenie electorală. Cu siguranţă că o dezbatere încrâncenată în bătălia pentru primăria capitalei, ar declanşa reverberaţii în lanţ spre mai toate filialele partidelor combatante, producând prin mimetism conflicte similare la nivel de oraş sau judeţ. Slugărnicia şi oportunismul politicienilor locali, mărunţi şi impostori, asigură dăinuirea acestui centralism, iar votul uninominal, seducător prin iluziile sale, se pare că este departe de a putea dinamita acest sistem.
Panotajul electoral este dizgraţios ca de fiecare dată. Posterele uriaşe ce acoperă întreg oraşul sunt menite probabil să forţeze nu doar retina potenţialului votant aflat în traficul pietonal, ci probabil şi pe cea a celui aflat în traficul aviatic. Panourile supradimensionate, făcute ca să le vadă tot miopul, oferă chipuri hotărâte, altele deschise sau radioase, fiecare însoţite cu sloganuri ce vorbesc despre omenie, solidaritate şi tot soiul de apeluri la deşteptare civică. În tot acest ritual de seducţie publică, ce are loc odată la patru ani, electoratul joacă rolul comico-tragic, al femeii prostite mereu de berbantul feroce, că va fi luată de nevastă, şi deşi ea rămâne mereu dezamăgită va fi dispusă oricând să se mai amăgească o dată. Cu toate acestea mulţi dintre candidaţi ştiu din start că nu au nicio şansă, fiind precum piloţii de formula 1, care pornesc de pe ultimele locuri, reprezentând umplutura necesară oricărei competiţii. Câştiguri însă pot fi şi la alt nivel, cum ar fi: te vede nevasta, te vede şi amanta, te mai văd şi vecinii şi de ce nu şi vânzătoarele din piaţă. Prin urmare, politica pare a fi profitabilă la orice nivel, dacă unii atacă potul cel mare, iată că sunt şi mize mai mici, iar de figuranţi care să le vâneze nu ducem lipsă.
Asul din mânecă sau mai bine zis din plasă, al alegerilor, îl reprezintă ca de fiecare dată, pomenile electorale. Toate partidele s-au năpustit spre electorat, precum capra cu trei iezi, care venea încărcată la iezii ei, numai că s-ar putea ca în cazul acesta, preţul plătit pentru aceste pomeni să fie lupul ales paznic la turmă. Revenind la pomeni, acestea au însemnat mai mereu alimente, iar dacă până acum partidele veneau spre oameni cu, ouă, zahăr, ulei şi cozonac, iată că partidul lui Gigi Becali a rupt monotonia şi-a venit cu o soluţie inedită. Recent, în Bucureşti, membrii PNG au împărţit pe străzile capitalei sticle cu whisky. Nu ştim deocamdată, care va fi eficienţa acestui gest electoral, dar acest cetăţean turmentat pe care se bazează PNG, s-ar putea să se îmbete atât de tare, încât să nici nu mai apuce să se întrebe, precum personajul lui Caragiale: eu cu cine votez? De fapt pragmatismul românului nu se va dezminţi nici cu prilejul acestor alegeri. Va mânca şi va bea pe săturate, de la toţi, iar în duminica alegerilor s-ar putea să-şi trateze mahmureala zăcând în faţa televizorului.