Ce panică s-a creat când a venit vorba că odată intraţi în Uniunea Europeană va fi interzisă transhumanţa, această mişcare sezonieră a turmelor de oi între munte şi câmpie (specifică în Franţa, Italia, România, Balcani, respectiv în partea de sud a Europei), care se bazează pe diferenţa de climă între zonele muntoase (unde turmele stau în timpul verii) şi câmpii (unde turmele şi păstorii lor rămân pe timpul iernii). Ne-a amuzat atunci agitaţia "Întâiului cioban al ţării" redându-şi pe post şi la oră de maximă audienţă nostalgia după vremurile când mergea peste iarnă cu turmele în Insula Mare a Brăilei, acolo unde - zicea el - drăguţele mioare găseau hrană din belşug în fostele porumbişti, iar iarna era mult mai blândă decât în orice alt loc. De-a lungul timpului, grupuri mari de oameni au ajuns să fie determinate să-şi fixeze reşedinţa temporară în locuri străine şi din alte motive decât cele specifice păstoritului. În urmă cu circa zece ani, am putut urmări la televizor un meci de fotbal (Bayern Műnchen - Galatasaray), disputat în Germania, în faţa unui public în majoritate de etnie turcă. Cu doar doi ani în urmă, am putut vedea cum, pe stadionul din Valencia, Steaua era mai aclamată decât pe Ghencea, în faţa unui public format în cea mai mare parte din români, aflaţi la lucru pe acolo. Am aflat cu toţii că în această vară un fotbalist oltean (Craioveanu), care vreo 10 ani a făcut faţă cu brio într-unul din campionatele cele mai puternice din fotbalul european (în Spania), a fost ales consilier municipal. Şi în milenara Romă, un român format şi şcolit în ţara nostră (plecat din judeţul Neamţ) a ajuns, în urmă cu câteva luni, consilier municipal în Cetatea Eternă. Înainte de 1989, ne bucuram să auzim din când în când câte ceva despre Hotel Negresco (de pe însorita Coastă de Azur), despre Editura Nagard (funcţionând în "Cizma" stăvechii civilizaţii latine), din când în când şi despre laureatul Premiului Nobel, George Emil Palade, toate acestea aducându-ne în minte exemple de românii de-ai noştri, care… erau cineva, în lumea în care mulţi dintre noi nu îndrăzneau să spere că vom ajunge vreodată… nici măcar în excursie. Reciteam zilele trecute un interviu cu Ioan Holender - timişoreanul (asta se consideră domnia sa şi în zilele noastre), care de 16 ani conduce Opera din Viena. Cu toate că a pătimit mult în perioada comunismului, Maestrul de la "Staatsoper" spune cu totul altceva decât raportul final al Comisiei Tismăneanu despre o perioadă controversată din istoria apropiată a României, citez: "Eu m-am format în acei ani şi, dacă îmi permiteţi, a ieşit ceva destul de bun din Holender ăsta. Poate că nu ar fi ieşit aşa, dacă nu i s-ar fi întâmplat toate acele lucruri" (revista «Orizont», nr. 12/2002). Dacă sunt pe aceste meleguri minorităţi stranii, care, azi, în anul de graţie 2007, vor să se izoleze, făcând zid (la modul propriu) în jurul teritoriilor pe care le pretind ca fiind numai ale lor (unii zic că inspirându-se din celebrul "Zid al Berlinului", noi ne-am putea gândi că ar avea în memorie "Marele Zid Chinezec", căci, vorba ceea, de lângă poalele lui au venit pe aici), românilor noştri le place să circule şi astăzi lucrând şi pentru alţii, doar gândindu-se că o să trăiască şi ei ceva mai bine sau, cum spunea celebrul "bard de Bârca": "…să le fie copilul c-o treaptă mai domn …". Dacă, aşa cum spunea Dascălul Neamului (Nicolae Iorga - n.n.): “România este o ţară înconjurată de romani”, dacă în Spania şi în Italia există astăzi localităţi în care se vorbeşte româneşte mai mult decât în centrul geografic la ţării, dacă în Canada, USA (pe vremuri i se mai spunea şi Uniunea Sovietică Aialaltă) şi chiar în îndepărtata Australie trăiesc colectivităţi numeroase de români, oare când începe al doilea sezon al transhumanţei pentru românii plecaţi acum (când ne aflăm cu toţii integraţi în Europa cea mult visată) în lume să afle (simplificând lucrurile la nivelul ideologului penegist) hrană mai multă şi vremuri mai bune? Au lăsat aici şi mormintele şi copiii. Oare de ce mulţi dintre oamenii destoinici ai acestei naţii îşi caută împlinirea departe de locul de obârşie, lăsându-i pe alţii să le rescrie trecutul şi să le prefigureze viitorul? Întrebarea acesta nu este retorică. Răspunsul însă nu este simplu de dat. Haideţi să-l căutăm împreună. Poate, căutându-l, o să găsim soluţii.