Degeaba v-aţi opărit pe Dumnezeul descris în cărţile de religie, cel cu scăriţa trasă de sub fundul lui Vasilică pus pe căsăpit rândunele. Ne seamănă. Leit. Cum nu ne place faţa cuiva, ţac! Îi tragem scăriţa. Cum ar putea fi, atunci, Dumnezeul nostru altfel decât noi? Ne-am revoltat aiurea pe Cel de Sus, imaginat după chipul şi asemănarea noastră. Dumnezeul odios predat în şcoli are o singură scuză: răzbună cumplit doar fapte rele. Noi ne tragem scăriţe şi rupem gâturi la fel ca El, cu următoarea diferenţă de stil: pedepsim exemplar fapte bune şi muritori cuminţi.

Şi acum, să-i căutăm pe demiurgii cei răi, micii dumnezei întorşi pe dos, suciţi în rele şi gata oricând să tragă scăriţa cuiva. Primul care ne vine în minte este cel căruia i se spunea Însuşi pe vremea când se purta ca Dumnezeu pe pământ. Cum, nu-l ştiţi? Cel care s-a cocoţat până sus, în vârf, a dibuit ouăle de aur în cuibul mătuşii Tamara şi le-a numărat liniştit în opoziţie. Degeaba l-au scuturat alegătorii, degeaba i-au tras scăriţa în partid. Însuşi a rămas atârnat în crengile unui sistem care nu l-a lăsat, ca pe bietul Vasilică din poveste, să-şi rupă gâtul.
Corul celor 322 de heruvimi bălţaţi cântă epopei despre Zeus cu chelie şi trident made in Piaţa Universităţii care a zgâlţâit cu mâna procurorilor DNA scăriţa lui Însuşi. Ei, şi? Iată-l, astăzi, mai arogant ca niciodată. Viu şi nevătămat, săltând vioi pe scăriţa partidului, ţintind punctul fix din vârful copacului unde visează alte ouă de aur, alte mătuşi.
Şi acum veţi cârti: bine, bine, dar Zeus ce cusur are, mă rog? Nu zgălţâie şi el, de trei ani încoace, şaua Primului-Motociclist cu număr de înmatriculare la Guvern? A tras-o, poate, dar n-a căzut. Adică a căzut o singură dată, într-o curbă, în drum spre Snagov. Dar, după descrierea din cărţile de religie, a fost clar mâna adevăratului Dumnezeu, specialist în corecţii sub forma unor accidente uşoare. Cunoaşteţi pilda din Abcedarul Micului Creştin: "Alina, a mea colegă. E-n spital de-o săptămână/ Jucându-se fără grijă/ Ea, căzând, şi-a rupt o mână." Tăriceanu, logic, un picior. Fapta rea numai bunul Dumneze o ştie.
Veţi cârti din nou: bine, bine, nu zgâlţâie Zeus, de trei ani încoace, toată România? Şi dacă o zgâlţâie, ce? România refuză să se trezească. Moţăie, ca o găina suverană pe scăriţa ei. Adevărat, Zeus trage pe scăriţă, spre înălţimea sondajelor, un partid. Dar şi Lui cei 322 de heruvimi bălţaţi au avut grijă să-i tragă de sub picioare scăriţa referendumului. Vă mai amintiţi, poate, cum Parlamentul a tras scariţa procurorilor când să intre prin termopanul ferestrelor din Zambaccian. Ulterior, Guvernul însuşi le-a dat un brânci pe scări când să pună piciorul în pragul unor miniştri, iar Parlamentul le-a tăiat suplimentar câteva trepte modificând Codul Penal.

Nu ştiu alţii cum fac, dar nu pică. Degeaba i-a tras CNSAS scăriţa de sub patine motanului Felix, ca judecătorii Curţii Constituţionale l-au prins iute de coadă şi l-au tras la loc, în copac. În schimb, Mona Muscă şi Carol Sebastian s-au zdrobit de pământ, împinşi de mâini viclene. Scăriţele, vedeţi bine, s-au întors cu susul în jos. Cei care ar trebui să fie sus sunt coborâţi absurd de cei care, jos fiind, le-au tras scăriţa şi se urcă vioi pe spatele nostru. Iar adevăratul Dumnezeu vede şi tace. Atât.