Dacă mâine ar avea loc alegeri, Traian Băsescu, Gigi Becali şi Marian Vanghelie ar aduna, cu siguranţă, voturile a cel puţin jumătate dintre români. Dincolo de orice subiectivisme, ascensiunea liderilor populişti este o realitate certă, care oglindeşte, cu o fidelitate neliniştitoare, stadiul actual al societăţii româneşti. Cum am ajuns aici? La 17 ani de când ne-am lepădat de oboseala pricinuită de comunism, suntem la fel de obosiţi, iată, şi de democraţie. Utopiile politice ale secolului XX - legionarismul, comunismul şi democraţia - au falimentat în România, ducând la pierderea speranţei de rezolvare pe cale politică a problemelor majore ale oamenilor. Aşa se explică de ce, după un prim deceniu postcomunist politizat până la isterie, s-a ajuns, în ciuda circului mediatico-politic actual, la o indiferenţă generalizată faţă de politică şi, mai grav, la o respingere a ei. În ciuda faptului că România s-a schimbat mult de la căderea lui Ceauşescu, la vârf au rămas, în tot acest timp, aceleaşi figuri, tot mai goale de orice substanţă şi credibilitate. Altfel spus, spectacolul s-a încheiat, spectatorii s-au dus acasă, iar actorii de mâna a doua se încăpăţânează să joace în continuare aceeaşi piesă răsuflată. Consecvenţa lor n-are nimic de-a face cu binele public, ci doar cu propriile interese. Şi dacă alesului sau vecinului nu-i pasă de binele comun, de ce mi-ar păsa mie? - îşi zice omul de rând, care, pe drept cuvânt, se simte înşelat. De la revoluţie - prima mare păcăleală - omul de rând e, permanent, victima escrocheriilor politice şi economice. El, talpa ţării, e fraierul de serviciu, într-o societate în care şmecheria a devenit valoarea supremă. Pe acest fond s-au dezvoltat cinismul, indiferenţa, individualismul şi un soi de anarhism ce exista latent şi în comunism: statul trebuie fentat pe orice cale. Lipsindu-i încrederea în instituţii şi nesimţindu-se reprezentat de acestea, românul de rând vede statul ca pe un duşman care-i ia nemilos impozite, oferindu-i în schimb, cu dispreţ, servicii de proastă calitate, prin intermediul aceloraşi funcţionari de tip african. Şi asta fără ca drumurile să fie mai bune, apa de la robinet mai băubilă, infracţionalitatea mai redusă sau siguranţa zilei de mâine mai mare. Văicăreţ, resemnat, deconcertat de prăbuşirea, rând pe rând, a falselor repere ce i s-au tot propus, frustrat de iuţeala de picior a îmbogăţiţilor peste noapte, românul s-a uitat, ani la rând, cu speranţă la politicieni, aşteptând o rezolvare a problemelor sale stringente. Dezamăgit în aşteptările sale, era pe punctul de a se complace în statutul de fraier pe care i l-au rezervat conducătorii săi. Ei bine, acest moment a fost şi este speculat, cu un talent fantastic, de o specie de politicieni care nu poate avea succes decât în astfel de conjuncturi critice. Populiştii au adulmecat încotro bate vântul şi s-au aşezat în direcţia lui. Pânzele lor sunt umflate de toate nemulţumirile acumulate în timp. Ceea ce se întâmplă acum este răzbunarea fraierului. Sedus şi abandonat după fiecare vot, omul de rând a simţit că le-o poate plăti politicienilor, cu vârf şi îndesat, votând în bloc împotriva lor, a tuturor celor ce joacă farsa politică de 17 ani încoace. Votul său este îndreptat împotriva politicii, aşa cum s-a făcut până acum. A crezut în ea, a fost dezamăgit şi o respinge. De vreme ce nu i s-a propus o alternativă serioasă la stilul politic de până acum, a ales să meargă pe mâna unora ca Băsescu, Becali şi Vanghelie. A contribuit la aceasta şi scăderea înspăimântătoare a nivelului de cultură după 1989, mai ales din cauza complacerii abulice în rumegarea programelor TV de duzină. România de azi confirmă vorba altui mare lider populist, dar a unuia cu ştaif: Berlusconi spunea că vârsta psiho-mentală a alegătorului mediu este de 12 ani. Succesul kitsch-ului şi a infantilismelor cretinoide de pe micile noastre ecrane este o dovadă în acest sens. Dezamăgirea şi nivelul scăzut de cultură sunt, aşadar, factorii care-i propulsează în frunte pe liderii populişti, care, deşi nu au vreun program politic coerent, reuşesc, prin strigăte de luptă, lozinci răcnite, şabloane simple şi uşor de înţeles şi de reţinut, să mobilizeze masele la un vot împotriva politicii tradiţionale. Despre riscurile acestui fapt, în numărul de mâine.