Potrivit sondajelor de opinie, Traian Băsescu are şanse certe de a fi reales în fruntea statului, iar Gigi Becali cunoaşte o ascensiune fulminantă, devansând lideri politici consacraţi. Dacă rezultatele acestor sondaje sunt reale sau nu are mai puţină importanţă, câtă vreme este evident saltul pe care patronul Stelei l-a înregistrat de la precedentele alegeri până azi. Adjudecarea categorică de către Marian Vanghelie a conducerii organizaţiei Bucureşti a PSD desăvârşeşte propagarea curentului populist în toate zonele politicii româneşti. În numărul de ieri, am încercat o sumară radiografie a terenului fertil din care se nutreşte această orientare cu un succes tot mai mare între români, subliniind două dintre cauzele majore care au determinat valul populist: dezamăgirea provocată de clasa politică actuală şi nivelul tot mai scăzut de cultură. Vinovaţii principali sunt, însă, nu alegătorii - privaţi, de altfel, de prea multe opţiuni -, ci politicienii, care s-au complăcut în ignorarea problemelor celor mulţi. Palma morală şi politică pe care o primesc prin votul pentru populişti poate deveni, din păcate, o palmă împotriva democraţiei. Triumful demagogilor e simptomul limpede că actualul sistem politic românesc a ajuns în pragul falimentului, iar posibilităţile de vindecare nu se întrezăresc. Iată de ce e îngrijorătoare propensiunea politicienilor antisistem: victoria lor înseamnă nu numai compromiterea ideii şi a practicii democratice, dar şi prăbuşirea într-un obscurantism jegos, din care e greu de crezut că vom găsi resurse proprii să ieşim. Paradoxal, România, proaspăt devenită membră a Uniunii Europene, se confruntă cu cel mai mare pericol politic din epoca postcomunistă. Seria politicienilor-manelişti a fost deschisă de Traian Băsescu. El a fost primul care a cotit-o făţiş spre stilul populist, pe care-l exersase, înainte, cu oarecare rezerve, în cursa pentru Primăria Capitalei. A înţeles că e nevoie de un suflu proaspăt. De această sete a alegătorilor beneficiase, în 2000, Corneliu Vadim Tudor. În 2004, Traian Băsescu, bucurându-se şi de posibilitatea de a se adresa unui spectru electoral mai larg, a preluat din stilul liderului PRM, înlocuind, însă, stilul enciclopedic al omului de cultură ce-l dublează pe politicianul C.V. Tudor cu limbajul simplu, pe înţelesul tuturor. Iar în România actuală, fatalmente, un discurs limitat la vocabularul de bază al limbii române pare să aibă mai mare priză decât oratoria autentică. Prin Becali, ştacheta a fost coborâtă şi mai mult. Bucurându-se de nevoia şi pofta amărâţilor de pomană şi de succesele echipei de fotbal pe care-o patronează, asumate în nume propriu, Gigi Becali a înregistrat cea mai spectaculoasă creştere în sondaje. Şi cum banii n-au miros, nici măcar de stână, s-a încropit, în jurul carismaticului oier, o ceată de intelectuali ce pierduseră alte trenuri şi erau disponibili pe piaţă. Cu un club de fotbal cumpărat, cu un partid cumpărat, cu o glorie cumpărată, cu o echipă de sfătuitori cumpărată, Gigi Becali mai are de făcut un singur pas: cumpărarea voturilor, cu bani şi cu promisiunea, atât de gustată de români, de a lua de piept sistemul. Totul, în buna tradiţie a îndemnului băsescian: "la ţepe cu ei!". Că ulterior s-a dovedit că ţeapa era pentru cei chemaţi la urne, asta e o poveste experimentată de câteva ori, deja, de români şi care se va repeta cu siguranţă. Modelul "politicianului salvator", al băiatului rău, trecut prin şcoala vieţii, nu prin băncile universităţilor, al şmecherului cu tupeu, capabil să interpreteze cu naturaleţe orice cântec îi cere publicul s-a extins, recent, şi pe latura stângă a eşichierului politic. După Băsescu la dreapta şi Becali în zona naţionalistă, PSD rămăsese neatins de virus. Incapabil de primenire, în ciuda făgăduielilor europeniste ale lui Geoană, PSD face pactul cu diavolul, dând, cu largheţe, cea mai importantă organizaţie a sa - atenţie, condusă anterior de Sorin Oprescu! - pe mâna lui Vanghelie. Eşecul clasei politice postdecembriste de a se înnoi, pentru a face faţă nevoilor alegătorilor, şi refuzul fricos de a lăsa loc oamenilor serioşi o face, acum, vulnerabilă în faţa durilor fără principii şi fără programe. Cucerită de ideea de a da peste nas îmbuibaţilor care au ignorat-o până acum, mulţimea ignoră riscul pe care şi-l asumă: acela ca problemele sale să se cronicizeze, nu să-şi găsească rezolvarea din partea gargaragiilor de ocazie.