Să fii Adrian Severin, reprezintă în sine o performanţă, una genetică în primul rând. Prins cu mâţa-n sac, rubicondul europarlamentar se jură că nu fură, ba mai mult umblă cu anticorupţia-n gură. Ilustrul conferenţiază, la ceva timp după ce a comis-o la Bruxelles, despre putregaiul corupţiei şi-l cuprinde un val de sfântă indignare atunci când este boicotat.

La fel ca şi cazul Geoană, acest tip uman se uită oripilat la asistenţa care aşteaptă radierea lor din scena publică. Aşa ceva mintea lor nu poate să pătrundă, pentru specimene de acest gen, nu există faptă, nu există crimă pe lumea asta, care să justifice excluderea lor din spaţiul public. Răspunsul lui Severin la toate contestările care i se aduc, e fără drept de apel; "Nu puteţi să mă excludeţi decât fizic." Între timp, ceilalţi doi foşti europarlamentari implicaţi în povestea cu lobby-ul, n-au aşteptat nici propria dispariţie fizică, nici deportarea pe o insula a la Robinson Crusoe, ci au făcut pasul firesc înapoi, retrăgându-se din Parlamentul European. Probabil că nici nu ţin conferinţe anticorupţie. Dar al nostru e mai bârsan ca toţi, nu e deloc mioritic, mereu vorbim de ciobanul mioritic resemnato- budist, şi uităm de ceilalţi doi care par adevăraţii noştri genitori etnici. Nu e niciun duh de resemnare care să ne străbată. Ne demonstrează şi Mircea Geoană, de fiecare dată când are ocazia, de doi ani încoace, că nu se poate fără el, iar lumea, pur şi simplu, nu înţelege acest adevăr elementar. Fără Mircea Geoană piere lumea. N-a acceptat să ne părăsească în niciun moment greu al său. A pierdut la prezidenţiale, drept consecinţă a candidat la şefia partidului. A vrut să fie lider al opoziţiei, preşedinte al Senatului, tot ce se mai putea. Exemplul tipic de om care vrea să sară peste umbra sa, rupt de la legătura cu sine însuşi, fugind mereu de propriul rahat. Ambele cazuri sunt simptomatice pentru psihologia omului găunos care nu-şi poate accepta condiţia. Unul nu-şi recunoaşte corupţia, altul limitele, de orice natură ar fi ele. Dacă sunt puşi în faţa faptul dovedit, o scaldă, după care dacă se insistă, începe auto-victimizarea. Toţi sunt năpăstuiţi de practici bolşevice. A dracu` cum securimea asta care a infestat politicul şi economicul după 1990 îşi plânge singură de milă. Dar e posibil să apară şi fenomene incontrolabile, de genul celui semnalat chiar de Geoană, care vorbind de sistem părea să fi pierdut numărul, celebrul, „nu mai ştim câţi suntem". Întregul fenomen poate fi limitat la arealul nostru etnic. Marcă înregistrată, tupeul românesc pare să fie simbolul originar pentru the land of choice. Cine-şi imaginează că personajele sus amintite s-au afundat şi vor face tuşa politicii, se înşală amarnic. Au tot viitorul în faţă ca să redevină ce-au fost, oricum gălăgie vor face, iar cum pentru vânătoarea de funcţii nu e nevoie să fii ales, ci doar să te pricepi la aranjamente, nu-i aşteaptă mari crize. Iar până se ajungă din nou cu mingea-n careu, o mai plimbă pe la mijlocul terenului arătându-şi nesfârşitele competenţe. Când nu sunt mari politicieni, toţi sunt mari profesori. Boală cruntă şi asta, derivată tot din tupeul românesc, aceea a omului public-ceapă. După fiecare înveliş mai rămâne unul, dacă nu mai sunt politicieni, deontologi tv, descoperi că mai sunt şi profesori, tenismeni, scriitori, istorici, sociologi.