Legislaţia română îşi arată din nou lipsurile, în contextul dezbaterii modificărilor aduse răspunderii ministeriale, sistemul românesc aflându-se în imposibilitatea de a stabili cine poate face parte din Comisia specială de la Preşedinţie însărcinată cu avizarea urmăririi penale a miniştrilor.

Să fie procurori? Exclus! Procurorii să-şi dea cu părerea asupra rezultatelor muncii unor colegi de-ai lor în cercetarea anumitor miniştri? Ar fi nefiresc. Să fie judecători, aşa cum a stabilit ordonanţa dată "de urgenţă" săptămâna trecută? Păi cum să meargă un judecător să "judece" în afara unui complet de judecată? Unde mai pui că această structură în care judecătorii ar fi chemaţi să judece nici măcar nu aparţine aşa-numitei "puteri judecătoreşti" a tentativei de stat modern care este România. Judecătorul ar trebui să se pronunţe numai în instanţă. În plus, un judecător chemat să-şi dea cu părerea asupra "indiciilor" dintr-un anumit dosar - ba mai mult, s-o facă oficial, sub semnătură - se transformă într-un judecător chemat să se antepronunţe într-un dosar penal în calitatea sa de magistrat. Or, în orice stat civilizat, acest lucru este interzis cu desăvârşire. Altminteri, cum ar mai putea colegul său din instanţă, care judecă dosarul, să-l achite pe respectivul demnitar? Lumea ar sări ca arsă fie la gâtul său, fie la gâtul procurorilor, pe care i-ar acuza că au pierdut intenţionat procesul. Astfel, se instituie o dublă măsură. O altă categorie profesională în posturile din această comisie nu ar fi bine primită de nimeni din România, ţară care - pe lângă cea "a tuturor posibilităţilor", a "minunilor", a "minciunilor" - a mai fost botezată, de-a lungul anilor, şi Ţara Suspiciunilor. Jurişti simpli? Avocaţi? Profesori universitari sau teoreticieni ai dreptului? "Niciodată!", va striga, în cor, poporul român - politic sau nu - speriat de "resorturile" care i-ar putea mişca pe oricare dintre aceştia într-o parte sau alta a balanţei în cazurile pe care le au pe masa de lucru. Şi-atunci cine să intre în comisia specială de la Cotroceni? Răspunsul pare imposibil de găsit. Şi asta pentru că sistemul românesc eşuează încă o dată, în acelaşi mod lamentabil cu care, de altfel, ne-a obişnuit. Pentru că, după bunul obicei românesc, mai întâi "se" crează o instituţie şi apoi "se" caută pentru a "se" stabili cine poate şi cine trebuie să facă parte din ea. Un exemplu recent şi notoriu este Agenţia Naţională de Integritate, unde, de asemenea, carul a fost pus înaintea boilor. Să cităm din articolul 16 din Constituţia României, prima dintre legi: "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări" şi "Nimeni nu este mai presus de lege". Cât de întemeiat mai este motivul pentru care miniştrii trebuie să aibă o protecţie în plus din partea Comisiei speciale, a preşedintelui sau a Parlamentului, în cazul în care sunt şi membri ai Legislativului?

Cică pentru ca miniştrii să nu poată fi hărţuiţi şi să poată să-şi exercite liniştiţi funcţiile. Adică, am putea pricepe că legea îi consideră coruptibili pe miniştri din start. N-ar fi mai bine ca această Comisie specială să fie desfiinţată, iar miniştrii să răspundă în faţa legii la fel ca oricare cetăţean?