Pornit în forţă prin cota unică, Guvernul s-a limitat rapid la o activitate ştearsă, în care s-a mai identificat doar cu taxa auto, dar jocul politic anti-Băsescu i-a permis să reziste la 30 moţiuni şi l-a ţinut pe Tăriceanu premier pe o perioadă comparativă cu mandatele lui Năstase şi Văcăroiu.

Executivul şi-a început mandatul prin introducerea, încă din prima zi, a cotei unice de impozitare, măsură cu impact general, care a reprezentat mult timp şi singura emblemă de identificare a Cabinetului. După aproape doi ani, premierul a intervenit şi pe piaţa auto, aplicând controversata taxă, cu impact maxim asupra producătorilor şi cumpărătorilor de vehicule şi cu efect zero pentru protecţia mediului. Fondul Proprietatea, un proiect generos, dar blocat timp de patru ani în birocraţie şi interese, poate reprezenta de asemenea un element definitoriu pentru Cabinetul Tăriceanu.
Rezultatele obţinute în privatizare au fost limitate de o zestre săracă. Guvernul condus de Adrian Năstase apucase să privatizeze cam tot ce putea fi considerat interesant, astfel că miniştrii în funcţie nu i-au mai putut chema la semnări de contracte decât pe investitorii interesaţi de BCR, Automobile Craiova şi Electrica Muntenia Sud şi au refuzat ofertele reduse valoric înaintate de bancherii care încercau poarta CEC, suspendând procedura de vânzare. Simultan, guvernanţii au întrerupt acordul cu Fondul Monetar Internaţional şi au derulat doar consultări informale, neacceptând sfaturile experţilor FMI pentru o politică economică de austeritate prin care deficitul bugetar să fie limitat la zero. Tăriceanu a reuşit însă să îşi încheie mandatul în aceeaşi notă neclară, în dauna consumatorului şi cu un sprijin consistent pentru industria auto autohtonă, domeniu din care încasează regulat dividende. Performanţa economică modestă a fost completată de un lobby politic timid şi lipsit de soluţii pe plan extern, într-un context în care imaginea românilor s-a degradat continuu, în special în Italia. Sediul Guvernului a devenit în ultimii patru ani un loc parcă ocolit de premieri importanţi ai Uniunii Europene, puţinii politicieni care au intrat în palat fiind aduşi la Bucureşti mai curând cu ocazia unor reuniuni internaţionale. Relaţiile dintre preşedinte şi premier s-au deteriorat după doar şase luni de mandat, odată cu refuzul PNL de a accepta alegerile anticipate, pentru a-şi păstra liderul la Palatul Victoria. Imediat după ruptura între Palate, în iunie 2005, Guvernul s-a văzut citat la Parlament cu prima moţiune de cenzură, dar adversitatea majorităţii partidelor faţă de şeful statului a favorizat jocurile politice care au permis Cabinetului ca, timp de patru ani, să reziste în faţa a şase moţiuni de cenzură şi a 24 de moţiuni simple. Contextul i-a permis lui Tăriceanu să depăşească toate aşteptările şi să-şi scrie numele în panoul prim-miniştrilor cu mandat complet, alături de Năstase şi Văcăroiu, singurii care se mândresc cu această performanţă după 1990. El a trebuit să fie însă extrem de vigilent pentru a-şi asigura stabilitatea pe un teren politic mlăştinos, competiţia cu un preşedinte-jucător având nu de puţine ori accente comice. Stimulaţi de exemplul preşedintelui, miniştrii PD au adoptat poziţii de forţă pe holurile Palatului Victoria şi au refuzat să semneze ordonanţele de amânare a euroalegerilor şi de transfer al companiilor de la Ministerul democrat al Economiei la Autoritatea liberală de privatizare. Conflictul dintre miniştrii democraţi şi premier s-a agravat, iar Partidul Democrat a fost scos în final de la guvernare, în aprilie 2007. Portofoliile vacante au fost împărţite între PNL şi UDMR, iar Tăriceanu avea să schimbe în funcţie, în timp, în medie trei persoane pentru fiecare minister, preluând el însuşi ca interimar conducerea Ministerului de Externe. Din acel moment a fost nevoie ca multe dintre actele unui Guvern minoritar să fie clarificate, la solicitarea politicienilor, de către judecătorii Curţii Constituţionale, o instituţie aproape necunoscută până atunci marelui public.

Cu o jumătate de mandat funcţionând ca Guvern minoritar şi controlat mai atent de preşedinte decât în alte perioade, activitatea Executivului pe ansamblul celor patru ani, incluzând prezenţa miniştrilor democraţi şi conservatori, a fost fără performanţe de reţinut, limitându-se la gestionarea problemelor de strictă necesitate şi aşteptând parcă o iniţiativă economică strălucită din partea unui ministru-politician, care să salveze aparenţele.