În lipsa unui duşman, a unui adversar, fotbalul nu mai e sport, iar o echipă ca naţionala lui Piţurcă va sta pe loc în meciul cu San Marino, precum săgeata din paradoxul lui Zenon, adică în mişcare, dar, totuşi, în repaus.

Există o teorie conform căreia pentru a construi o societate, şi pentru ca aceasta să fiinţeze, are nevoie de un duşman. Şi ca argument aduc fascismul, care a reuşit prin crearea unui duşman - evreii - să capete o forţă colosală. Prin aceleaşi metode fasciştii au pierdut însă şi războiul, devenind ei înşişi un inamic. Tot ca argument al aceleiaşi teorii e şi apariţia terorismului "binladenian", o lipsă a unui adversar redutabil pentru SUA după dizolvarea răului sovietic. Comunismul a fost folosit ca "bau-bau" în România şi la aproape 20 de ani de la dispariţia lui. Şi strategia a dat roade la ultimele alegeri prezidenţiale. Ca şi în politică, şi în religie construirea duşmanului a fost şi rămâne foarte importantă. Creştinismul, de pildă, a pus mai mult ca niciodată o delimitare clară între bine şi rău, a dat un nume binelui şi un nume răului, Rai şi Iad. Nu ştim însă exact cum e Raiul, peste tot e descris vag şi în termeni abstracţi, dar în Iad sigur sunt flăcări. Ideea e că avem nevoie de un rău, nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol care să ne ajute să ne demonstrăm şi să ne evaluăm sistemul de valori, înfruntându-l. De aceea, când duşmanul, nu există el trebuie construit, inventat, pentru că ne putem recunoaşte pe noi doar în prezenţa altuia. Plecând de la această idee şi aplicând teoria în fotbal, care este fără doar şi poate un fenomen de masă, unul social, se poate spune clar că sportul se bazează în general pe competiţie. Piţurcă a demonstrat în nenumărate rânduri că are capacitatea de a inventa duşmani, asta l-a făcut poate şi un bun antrenor, dar chiar şi aşa, un adversar ca San Marino nu poate fi un competitor. Şi în absenţa unui duşman, un grup nu poate deveni în niciun caz o echipă. Adunătura lui Piţurcă, selecţionata, are nevoie de experienţe care să o transforme într-o echipă, doar aşa vor putea să joace un fotbal adevărat. Pentru a crea ceva trebuie să ai un adversar, un duşman, or San Marino, dintr-un total de 105 meciuri, a câştigat unul, cu Liechtenstein, şi a remizat în alte trei. A marcat 17 goluri şi a primit 340 în tot atâtea meciuri. În aceste condiţii, un "meci" cu San Marino, fie el şi "friendly", va fi o partidă nulă, un meci nejucat. Aşa vom ajunge la paradoxul săgeţii lui Zenon, care zboară, dar de fapt e în repaus. În momentul meciului cu San Marino, săgeata lui Piţurcă se va afla în repaus, ocupând un spaţiu egal cu sine însăşi. Iar dacă va ocupa spaţii egale cu sine însăşi, nu se va mişca. O echipă care nu joacă fotbal adevărat e în repaus, pentru că sportul presupune mereu o extindere a limitelor - "Citius, altius, fortius". Şi dacă nu joci în parametrii lui "mai repede, mai sus, mai puternic" atunci nu joci, rămâi la valoarea de dinaintea meciului respectiv. Evident că teoria lui Zenon a fost transformată în timp de fizicieni într-un paradox, iar ştiinţa continuă să evolueze. E posibil ca într-o zi, atunci când oamenii vor reuşi să demonstreze că un obiect se poate situa în acelaşi timp în două locuri diferite, meciul cu San Marino să devină important. Doar atunci poate vom putea spune că în, acelaşi timp, naţionala lui Piţurcă a fost pe 10 august în San Marino, dar a jucat şi cu Argentina pe noua arenă naţională. Adrian ŢONE